Arta adevăraţilor “primitivi” - fetişurile canibalilor, măştile triburilor sălbatice - a fascinat o întreagă generaţie de artişti care căuta să iasă din impasul unde ajunsese arta occidentală. Operele artiştilor africani nu vizau nici “frumuseţea ideală”, nici “fidelitatea faţă de natură” - teme asociate artei occidentale -, ci aveau exact ceea ce arta occidentală pierduse în lunga sa căutare: intensitatea expresiei, claritatea structurii, simplitatea tehnică.
În expresionism, caricatura capătă cu totul alte valenţe, pentru că artistul este nevoit să deformeze trăsăturile subiectului pentru a reuşi să exprime ideea pe care şi-a făcut-o despre el, însă fără ironie, ci având la bază cu totul alte sentimente: iubire, admiraţie sau teamă. E un adevăr simplu că emoţiile influenţează felul în care vedem lucrurile, iar Sheila Graber, în prezentarea animată de mai jos, foloseşte ca element cheie “Strigătul” lui Munch pentru a-l evidenţia (această lucrare a artistului norvegian, capodoperă a expresionismului, exprimă modul în care toate senzaţiile, toate percepţiile se schimbă sub influenţa unei emoţii bruşte).
Începând din antichitate (Sumer şi Egipt, mileniul 3 î.H.), istoria artei consemnează portrete realizate în toate tehnicile artistice. Parcurgând epoci de aparent declin sau maximă înflorire, genul este cultivat până în zilele noastre. După perioada de avânt din Roma antică (în special în sculptură), a urmat, în Evul Mediu, o restrângere a preocupărilor pentru portretistică, apoi o nouă etapă de afirmare începând cu Renaşterea. Treptat, s-a produs o modificare decisivă în concepţia clasică despre portret, figurile umane nemaireprezentând interes prin ele însele, ci devenind alcătuiri plastice ce se integrează în ansamblurile de forme, valori şi culori, asemenea oricărui obiect al lumii reale, primordiale rămânând subiectivitatea creatorului, propriile lui trăiri în faţa modelului.
Combinând diferite forme de exprimare artistică specifice timpului, Sheila Graber prezintă în acest film animat felul în care artiştii au abordat acest gen al artei de-a lungul vremii.
De fiecare dată când îmi vin în minte cuvintele lui Picasso, care afirmă că “Dumnezeu este realmente doar un alt artist. El a inventat elefantul, girafa şi pisica”, mă trezesc zâmbind. Nu fiindcă interpretez cu uşurinţă cuvintele sale, ci tocmai fiindcă văd în ele o admiraţie simplu şi profund exprimată, o mărturisire de credinţă pentru ceea ce ar trebui să fie menirea unui artist, aceea de a insufla viaţă creaţiilor sale.
Plecând de la această perspectivă asupra lumii, cu atât mai fascinante mi se par performanţele fotografiei de a surprinde frumuseţea “artei lui Dumnezeu”, combinând cele mai delicate materiale şi culori, cele mai fine nuanţe şi reflexii, cele mai neaşteptate aspecte si viziuni, dezvăluind noi alcătuiri, ca într-un joc caleidoscopic, făcând posibil ca cerul albastru şi un crâmpei de câmp cu flori să se poată uni în cristalinul unui strop de apă, ca într-un bob de chihlimbar…
Dacă pisica în arta antică, mai cu seamă în cea egipteană, a avut un rol însemnat, în pictură, aceasta a fost acceptată cel mult ca personaj secundar, pentru a da impresie de autenticitate scenelor gospodăreşti. Indiferent că stă pe lângă farfuria unei bătrâne sărace sau aşteaptă răbdătoare pe lângă mesele bogaţilor, pisica se află în ipostaze cu totul naturale.
În epoca Renaşterii, prezenţa pisicii în astfel de scene este mai frecventă, inclusiv în pictarea “Cinei de Taină”. Într-o frescă din Florenţa, Ghirlandaio a zugrăvit în decorul “Cinei”, pe duşumea, în dreptul lui Iuda, o pisică, probabil pentru a-l indica pe linguşitor şi pe viclean.
În toate timpurile, pisicile au fost admirate, venerate sau tratate ca fiinţe demonice, însă rareori au fost ignorate. Artiştii antichităţii, preocupaţi mai ales să pună aripi animalelor iubite de zei (leu, taur, ţap, cal etc), s-au interesat mai puţin de pisică, excepţie făcând cei din Egiptul faraonilor.
Ei au reprezentat pisica în cele mai diverse situaţii şi atitudini, inclusiv în cele caricaturale. Astfel, o cochilie pictată ne înfăţişează un motan umil, cu coada între picioare, servindu-i masa (o gâscă întreagă) unei pisici voinice, îmbrăcată într-o rochie de sărbătoare şi tolănită pe un fotoliu luxos. O piatră funerară ne arată o altă ipostază, în care o pisică aduce ofrandă (tot o gâscă întreagă) unei leoaice, îndoindu-şi cu umilinţă spinarea pentru a nu-i stârni mânia. Toate aceste caricaturi sunt menite să-i ridiculizeze pe cei puternici şi să sugereze restabilirea dreptăţii sociale în lumea faraonică.
Fragment de calcar înfăţişând o pisică servind un şoarece (Teba, Dinastia 19-20, circa 1295-1070 î.Ch)
Am scris nu numai o singură dată că, datorită unui mic de cuvinte, somnul raţiunii (expresie care aparţine marelui pictor spaniol Goya) poate fi citit în cheie politică, şi aplicat la starea societăţii româneşti de astăzi. Această societate pare a ilustra în prezent un regretabil poate chiar fatal, somn al naţiunii, care la rândul său, naşte monştri. Alegerile din anul trecut indică, prin rezultatele lor, o dovadă îngrijorătoare în acest sens. "Reciclarea" comuniştilor de ieri, precum şi a foştilor securişti, care acum ocupă poziţii importante în toate domeniile activităţii social-politice-culturale, este un alt exemplu la fel de alarmant. (Ştefan Augustin Doinaş) » mai multe citate despre arte plastice...
Acesta este un blog colaborativ. Pentru orice sugestie, intrebare, propunere de colaborare etc, va rugam sa ne contactati.
