Galeria de Arta

arta pentru tine

  28.11.2007

Sculptura în arta bizantină

În arta clasică, ornamentul sculptat făcea parte integrantă din arhitectură. În arta bizantină el are un caracter auxiliar, intervine ca un element de umplutură, o “mască” care acoperă zidurile construite în general din materiale de rând. Cele mai timpurii sculpturi bizantine sunt cele în care se observă că arta creştină a Răsăritului începe să renunţe la câteva dintre caracteristicile sale romane si să se reprezinte ca o descendentă a artei greceşti. Acest stil se face simţit încă de la începutul secolului al V-lea, în lucrări precum reliefurile din fildeş ale împărătesei Galla Placidia şi împăratul Valentinian, şi se termină în timpul lui Iustinian, la mijlocul secolului al VI-lea, care marchează începutul unui declin rapid.

Diptic din fildeş sculptat, aflat la Metropolitan Museum


Lucrările orientale din această perioadă demonstrează o superioritate netă asupra sculpturii occidentale, printr-un spor de rafinament, printr-un caracter mai elevat, prin puritatea formelor şi perfecţiunea tehnicii. Din păcate, distrugerea celei mai mari părţi a acestora, ca urmare a mişcării iconoclaste, obligă la caracterizarea acestui stil prin piesele sculpturale mici, care au fost salvate prin comerţ sau transportate de cuceritori în Occident, acolo unde s-au păstrat şi conservat. Cele mai importante dintre acestea sunt sculpturi în fildeş, laice şi religioase (diptice, vase sacre, coperţi de cărţi sfinte, tronuri episcopale etc). Reprezentativ pentru sculptura în fildeş este tronul lui Maximian, episcop de Ravenna, din secolul al VI-lea. Noul stil de sculptură decorativă, care a înflorit în acea vreme în Răsărit şi s-a răspândit în cea mai mare parte a Italiei, este bine ilustrat de capitelurile si amvoanele de la Ravenna şi Veneţia.

Tronul lui Maximian

În ceea ce priveşte temele sculpturii ornamentale, se poate vorbi de trei categorii: frunza de acant, împrumutată de la arta elenistică şi care are în arta bizantină două înfăţişări - una în care acantul este încă mlădios, alta în care el se arată spinos şi dur. Pe lângă motivul acantului şi altele, luate din regnul vegetal, apar temele geometrice, frecvente în Orient. Temele ce formează o a treia categorie sunt inspirate după cele care se ţeseau în stofele preţioase, din mătase şi fire de aur, tot în Orient. Astfel, apar o serie de obiecte împrumutate din regnul animal, grupări de fiinţe reale sau fantastice.

Amvon, detaliu

Pe de altă parte, basorelieful tinde să dispară, la fel ca în epoca merovingiană. Începând cu secolul al VI-lea, relieful plastic se aplatizeaza tot mai mult, eliminând impresia de profunzime, neglijând senzatia de volum, preferând contururile fixe si geometrice. În interiorul clădirilor, capitelurile derivau din cel compozit corintic, adică din cel în care, în arta veche, alături de frunzele de acant clasice interveneau elemente variate, ce complicau capitelul, cum ar fi roza, steaua, animalul sau geniul cu trup de om. Pentru rezistenţă, arhitecţii bizantini au inventat “imposta”, un trunchi de piramidă răsturnat care să intervină între coloana propriu-zisă şi piciorul arcului.

Capitel bizantin

Sculptura propriu-zisă este la început în serviciul religiei. Asa sunt primele sarcofage creştine în care se amestecă motive păgâne cu simbolurile creştine. Afară de acestea, se întâlneşte tema “personajelor în firide” sau “sub arcade” - suprafaţa sculptată este delimitată de nişte colonete cu arcade sub care se găsesc personajele. Sculptura în lemn este şi ea la fel de frecventă ca şi cea în piatră şi are ecouri din Orient, siriene sau egiptene (de exemplu, uşile bisericii Sf. Sabina din Roma, secolul al V-lea). Sub influenţa Asiei şi a Orientului, ornamentul cu arabescuri cunoaşte o înflorire strălucită, mai ales după interzicerea reprezentării scenelor religioase.

Biserica Sfânta Sabina din Roma, detaliu uşă

Dacă în Imperiul de Răsărit, declinul sculpturii este facilitat de persecuţiile iconoclaştilor, în Apus invaziile barbare duseseră deja la o ruptură faţă de tradiţiile artistice. Între secolele VII şi IX nu se poate vorbi despre o istorie a sculpturii bizantine, deoarece este aproape necunoscută. Puţin înainte de anul 900, odată cu venirea la domnie a Macedonenilor, marea renaştere a artei bizantine a făcut posibil ca sculptura să “pâlpâie” încă o dată. Icoanele ajung iarăşi venerate, mozaicul reîntinereşte, ca şi fresca. Însă sculptura nu fusese niciodată o ramură preferată a artei în Răsăritul creştin, iar biserica din aceste regiuni încetează destul de repede de a se mai interesa de imaginea sculptată, poate şi pentru că ea aminteşte de idolii păgâni. Astfel, sculptura, în afară de cea pur ornamentală, dispare cu totul din arta bizantină, menţinându-se numai ca sculptură în fildeş, care, departe de a fi distrusă de mişcarea iconoclastă, înlocuieşte adesea pictura şi mozaicul.

Diptic din fildeş sculptat, detaliu

Sculptura în ronde-bosse va dispărea aproape complet în Bizanţ. După cum spunea Tatarkiewicz, “era prea materială şi realistă pentru a-şi găsi loc într-o artă concepută să reprezinte numai prototipuri eterne”. Noua scoală a sculpturii bizantine poate fi studiată în lucrări care se întind pe aproximativ trei secole, sfârşind cu capturarea Constantinopolului, în 1204. Lucrările rămase sunt mai numeroase în Italia şi permit observarea diferitelor etape în evoluţie cu destulă acurateţe.

 

Publicat de Silvia Velea
in categoriile Sculptura
2 comentarii

Alte articole pe subiecte similare

2 comentarii »

  1. nu ma ajuta cu absolut nimic din toate artele aceasta este cea in care nu gasesc absolut nimic

    Comentariu de ioana | 4.04.2011

  2. bine zis ioana ,nu ajuta cu nimic…

    Comentariu de ana | 23.01.2012

Adauga un comentariu

© 2007-2018 GaleriaDeArta.com