Galeria de Arta

arta pentru tine

  10.09.2009

Sculptura romanică

Zidul în arhitectura romanică, spre deosebire de cel gotic, are o funcţie esenţială în clădire, de limită precisă de spaţiu şi, mai ales, de suport. El poate să fie lipsit cu desăvârşire de ornament, gol, şi atunci austeritatea lui concordă cu sentimentul dureros şi aspru al creştinismului din acea vreme; altă dată însă primeşte slabe ornamente: ciubuce, arcade simple, bande oarbe, firizi, cum am văzut şi în arta preromanică. Coloanele şi stâlpii suferă şi ei sculpturi mai simple sau mai bogate, după împrejurări.

Notre-Dame-du-Port din Clermont-Ferrand, faţada


Bisericile, ca centre ideologice supreme ale puterii feudale de stat, aveau însă nevoie de o decoraţie care să înfăţişeze în mod clar credincioşilor dogmele religioase. Aceasta trebuia să povestească ceva privitorului şi această poveste să nu se îndepărteze de tradiţie, fiindcă tot ceea ce făcea parte din biserică avea o funcţie bine stabilită, trebuind să exprime o idee precisă în legătură cu învăţătura religioasă. Arta devenea astfel un important mijloc de instruire prin intermediul căreia biserica realiza comunicarea cu publicul larg, analfabet. Pe lângă frescele tradiţionale care împodobeau pereţii din interior, marea inovaţie a artei romanice este apariţia, la sfârşitul secolului al XI-lea, a sculpturii monumentale. Această formă de artă dispăruse practic în Evul Mediu pentru a reapărea abia în epoca romanică.

Împodobirea cu sculpturi a bisericilor romanice a început în Franţa. Arta romanică moştenise două procedee antice pentru repartiţia şi organizarea sculpturii pe o clădire, fie că e vorba de împodobirea faţadei, fie că e vorba de absidă. Acestea sunt: încastrarea în zid a unor figuri izolate sau a unei frize şi aşezarea unui relief sau a unui personaj sub arcade. Aceste două procedee le vin artiştilor de la practica antică târzie (primele secole creştine). Originalitatea acestora se remarcă în felul în care atacă problema ornamentării diferitelor părţi ale deschizăturilor, prin care se trece dintr-o parte a bisericii în cealaltă, a raportului dintre porţiunile decorate şi cele nedecorate. Departe de a înlătura prin subterfugii dificultăţile rezultate din suprafeţele improprii sculpturii, sculptura romanică s-ar zice că este atrasă de “locul unde – plastic şi arhitectonic – este mai necesară”. Ea se întâlneşte astfel în anumite zone predilecte: capitelurile stâlpilor şi coloanelor din interior, faţada de vest cu portalul principal; zona de sub cornişă sprijinită de console.

Biserica Saint-Trophime din Arles

Aşa cum s-a văzut, sculptura romanică nu avea încă în acea vreme o valoare independentă, scopul ei fiind să încadreze sau să sublinieze anumite elemente ale arhitecturii, iar reprezentarea omului devine unul din motivele frecvente ale expresiei plastice. Totuşi, pentru a-l face apt să ocupe diferite spaţii, ca dimensiuni şi aşezare, cerute de locul unde el trebuia să figureze, artistul este silit să se servească de om ca de un element ajutător, obţinând astfel libertatea să-l lungească ori să-l scurteze, să-l încovoaie, să-l subţieze, să-l îngroaşe, să distorsioneze diferite părţi ale corpului, să-i dea atitudinile cele mai neprevăzute, să-l supună strict funcţiei sale arhitecturale, fără nicio legătură cu reprezentarea lui reală.

Biserica Saint-Lazare din Autun, detaliu sculptural

Astfel au fost creaţi demoni groteşti care chinuie sufletele damnaţilor în scenele “Judecăţii de Apoi” (timpanul de vest al bisericii din Autun, Franţa, cca 1130-1135). Însă regulile clasicismului nu au fost abandonate numai din acest motiv, ci şi în favoarea unei abordări stilistice mai expresive din punct de vedere emoţional, întrucât tematica sculpturii romanice reflectă luptele pe care le ducea biserica împotriva ereziilor tot mai numeroase începând din secolul al XI-lea. Pentru a se menţine ordinea socială, temei “Judecata de Apoi” i se dă din ce în ce o mai largă dezvoltare. Scenele care compun această temă, situate la portaluri, erau înspăimântătoare, imagini ale chinurilor care-l aşteaptă pe acela care cutează să se împotrivească ordinii bisericii. Tipul diavolului cu coarne, cu coadă şi copite, personificare a răului, animalele domestice şi fiarele sunt prezentate ca personaje înfiorătoare, care populează infernul. O sursă importantă pentru sculptura romanică au constituit-o Bestiariile. Dar, ca şi în arhitectura epocii, temele sunt concepute clar, simplu, fără complicaţii de amănunt şi fără ornamente inutile.

Portalul bisericii Saint-Lazare din Autun

Se cunoaşte o mare varietate de capiteluri. Unele folosesc motive vechi, ionice, dorice, corintice, altele – o decoraţie simplă, geometrică sau florală. În arta romanică apare un capitel nou, cu motive sculpturale, care reprezintă fie figuri izolate, fie scene cu mai multe personaje, bineînţeles cu subiecte din Biblie. Acest capitel cu temă narativă (istoriat) dispare însă odată cu apariţia artei gotice. Printre cele mai celebre capiteluri istoriate se numără cele din Franţa, destul de diferite stilistic în funcţie de zonă (Autun – Biserica Saint-Lazare; Vezelay – Mănăstirea La Madeleine; Provenţa).

Biserica Saint-Lazare din Autun, capitel istoriat

Cel mai important loc pentru ornamentaţia sculpturală era portalul (arhivolta, timpanul, coloanele pe care se sprijinea arhivolta, lintoul, stâlpul despărţitor). Arhivolta era decorată cu figuri geometrice sau cu chipuri omeneşti, dispuse de-a lungul spaţiului restrâns, dându-i înfăţişarea unei frize care se defăşura ca un evantai sau ca un arc de cerc. Timpanele aveau acelaşi rol ca şi frontoanele templelor greceşti şi erau decorate cu compoziţii ample, în principal inspirate ca iconografie din Apocalips şi scene din vieţile sfinţilor. Spre deosebire însă de decoraţia frontoanelor templelor greceşti, ale căror personaje erau liniştite, echilibrate şi bine reliefate, compoziţiile bisericilor romanice sunt străbătute de nelinişte, personajele lor sunt agitate, dominate de pasiune. La stâlpii de susţinere ai arhivoltei erau aliniate chipuri de sfinţi, sub forma unor statui-coloane, asemănătoare cu cariatidele din arta greacă. Ca urmare a acestui principiu de acomodare a figurilor la spaţiul ce-l ocupă (în ornamentarea capitelurilor, stâlpilor, arhivoltelor, timpanelor, ciubucelor etc) se ajunge la statuetele-coloane, adică la reprezentarea omului cât mai aproape de aspectul unei coloane, preluând funcţia de suport. Este ultima etapă a sculpturii romanice, în năzuinţa ei de a pune de acord formele cu funcţiile lor arhitecturale.

Portalul bisericii Saint-Trophime din Arles (sfârşitul secolului XII) este unul dintre exemplele complete ale acestui stil. Forma sa aminteşte principiul arcului de triumf roman. El îl prezintă, în spaţiul de deasupra lintoului – timpanul – pe Hristos în slavă, înconjurat de simbolurile celor patru evanghelişti (leul Sfântului Marcu, îngerul Sfântului Matei, boul Sfântului Luca şi vulturul Sfântului Ioan), simboluri care sunt luate din Biblie şi care ilustrează întocmai viziunea lui Ezechiel (din Vechiul Testament) în legătură cu tronul lui Dumnezeu. Pe lintou, sunt reprezentaţi cei doisprezece apostoli, iar în stânga lui Hristos, damnaţii, goi şi înlănţuiţi, se îndreaptă către iad, în timp ce preafericiţii, în dreapta, iau calea raiului. Mai jos, figuri rigide de sfinţi amintesc credincioşilor de intermediarii care vor putea pleda în favoarea lor la Judecata de Apoi. Timpanul bisericii episcopale din Vezelay, Saint-Madeleine (cca 1120-1132), îl înfăţişează pe Hristos la sărbătoarea Rusaliilor. Figurile apostolilor sunt alungite şi răsucite, iar în jurul lor se află figura centrală mult mărită a lui Hristos, ale cărui mâini întinse proiectează raze de lumină, simbolizând răspândirea cuvântului Domnului în întreaga lume. Cu toate că stă pe tron, picioarele sale îndoite dau întregii figuri o mare mobilitate. Compoziţia este străbătută de mişcare, aşa cum rezultă din figurile de diferite mărimi, din jocul draperiilor şi din dimensiunea reliefului puternic proiectat pe fondul clădirii.

Timpanul bisericii Saint-Trophime din Arles

Atât proporţiile figurilor, cât şi volumul lor în spaţiu, depind de locul pe care îl ocupă. O sculptură romanică va semăna mai mult sau mai puţin cu o gravură sau, din contră, va prezenta un relief accentuat, până la ronde-bosse, după cum este destinată să decoreze o suprafaţă întinsă, un stâlp etc. În arta romanică, personajele din unele compoziţii sunt animate de mişcări ilogice, ciudate, contorsionate. Artiştii au recurs mai ales la linia în zig-zag, la curbe mai îndrăzneţe, la mişcări de rotaţie mai violente, mai nenaturale, poate din necesitatea de a pune de acord cadrul rigid în care evoluează o figură cu figura însăşi, de a da acesteia posibilitatea să se menţină în aceste limite strâmte fără să le spargă, fără să le debordeze cu o aparenţă de natural. Nici nu trebuie pretinse de la aceste sculpturi naturaleţea şi graţia sculpturilor antice, deoarece de la prima vedere se constată ceea ce vor să reprezinte şi se potrivesc perfect cu măreţia întregului edificiu.

Concluzia generală cu privire la sculptura romanică este că artistul porneşte conştient sau inconştient de la o concepţie mai degrabă intelectuală, în care nu prea intră dorinţa de a reprezenta natura şi viaţa. Este vorba deci de o arta abstractă, nu de una de observaţie, iar stilizarea este procedeul favorit. Aceste constatări sunt valabile pentru cea mai mare parte a ţărilor din Apus. Pentru o epocă ceva mai tardivă, în Italia, contactul cu resturile artei antice a făcut ca la începutul secolului XIII, sub Frederic al II-lea, să apară brusc opere de sculptură în care influenţa clasică este indiscutabilă. Aceste opere purced de la un cu totul alt ideal decât cel constatat în restul ţărilor, unde sculptura romanică ajunsese la mare dezvoltare (Franţa, Germania, Spania etc).

Privită în ansamblu, sculptura romanică nu se poate încadra cu uşurinţă în şcoli precise. Aşa cum am văzut, numărul temelor este redus şi în mai toate domină figura lui Hristos. Câteva dintre ele ilustrează însă cu multă pregnanţă trăsăturile specifice ale sculpturii romanice şi abilitatea artiştilor de a traduce în limbaj plastic, sugestiv, temele cerute. Dar, cu toate că arta romanică are un caracter religios, în unele teme se simte izvorul viu al creaţiei populare şi al observaţiei realiste a meşterilor. Astfel, la biserica Notre-Dame-du-Port din Clermont-Ferrand, de pildă, mânia lui Adam, alungat din rai, este exprimată plastic prin corecţia pe care i-o aplică Evei. De asemenea, în reliefurile reprezentând patimile lui Hristos de la Catedrala din Naumburg (Germania) sunt redate cu măiestrie suferinţele tragice şi chinurile îndurate de Iisus, ca orice muritor. La alte lucrări, observaţiile realiste sunt traduse prin redarea scrupuloasă a unor elemente din natură, haine corăbii, arme etc, ca şi a unor sentimente ale unor personaje. La unele biserici din sudul Franţei încep să apară, concomitent cu cântecele cavalereşti, chiar teme noi, ca aceea consacrată Mariei, de la biserica Notre-Dame-du-Port din Clermont-Ferrand. Prin urmare, sculptura romanică are un caracter variat, iar în scurtul ei drum de dezvoltare se găsesc, cu toate limitele începutului ei, legături puternice cu viaţa, cu ideologia şi cu năzuinţele maselor populare.

Catedrala din Naumburg, relief

În ceea ce priveşte sculptura în bronz, întâlnim aici două stiluri: unul mai realist, naturalist, întâlnit de pildă la porţile bisericii din Hildesheim (secolul XII), stil răspândit mai ales în Germania şi în legătură cu Bizanţul; altul răspândit în Italia, venit tot din Bizanţ, dar transformat sub nevoia de stilizare (uşile de bronz de la San Zeno din Verona). Secolul XII este secolul cruciadelor, iar acestea au dus în mod natural la noi contacte cu arta bizantină, ispitindu-i pe artişti să imite imaginile solemne ale Bisericii din orient, în dorinţa de a rivaliza cu ele.

Uşile de bronz de la biserica San Zeno din Verona

În interiorul bisericii, fiecare obiect este la fel de bine conceput ca să-şi îndeplinească exact rolul şi să fie perfect inteligibil. Un sfeşnic executat, pe la anul 1110, pentru Catedrala din Gloucester prezintă o împletitură de dragoni şi monştri care îi desăvârşesc forma, amintind de lucrările Evului Mediu. Însă în această junglă de creaturi bizare se pot distinge simbolurile evangheliştilor, imagini ale doctrinei, precum şi nuduri de bărbaţi luptând cu şerpii şi monştrii – întruchipări ale răului -, încleştaţi într-o luptă în care în final străluceşte lumina speranţei.

Sfeşnic

La Liege, în biserica Saint-Barthelemy, se află o cristelniţă din alamă, executată de Reiner Van Huy între 1107-1118, care prezintă în basorelief botezul lui Hristos. Dincolo de inscripţiile care desluşesc sensul fiecărui detaliu, cristelniţa în întregime exprimă, în ansamblul ei, o idee. Figurile de boi care par să o susţină nu sunt simple artificii ornamentale, ele fac trimitere la Cronicile care pomenesc de meşterul fenician priceput în turnarea alamei pe care regele Solomon l-a adus la templul din Ierusalim.

Biserica Saint-Barthelemy, cristelniţă de alamă

Bibliografie:
“Manual de istoria artei”, George Oprescu
“Istoria artelor plastice”, Constantin Suter
“Introducere în artă”, Arthur F. Jones
“Istoria artei”, E.H. Gombrich
“Ghid de cultură generală”, F. Braunstein, J. F. Pepin
“Dicţionar de artă”, Ed. Meridiane

Vezi articolele precedente Artă romanică, Arhitectura romanică, Arhitectura romanică în Franţa, Arhitectura romanică în Anglia, Italia, Germania şi Spania

 

Publicat de Silvia Velea
in categoriile Articole, Sculptura
Comenteaza!

Alte articole pe subiecte similare

Nici un comentariu. »

Nici un comentariu pana acum.

Adauga un comentariu

© 2007-2017 GaleriaDeArta.com