artă romanică
În perioada feudalismului dezvoltat, prima etapă de înflorire artistică este “epoca stilului romanic” şi se întinde din secolul XI şi până la jumătatea secolului XII. Mai exact, arta romanică se naşte în secolul X (faza preromanică), se dezvoltă în secolul XI şi ajunge la maxima ei înflorire în prima jumătate a secolului XII. Însă evoluţia sa nu a fost egală nici în timp, nici în spaţiu.
Termenul romanic se aplică operelor de artă (arhitectură, arte plastice şi arte aplicate) realizate în Europa occidentală, arta romanică evoluând din Germania în direcţia Italiei şi Franţei, apoi a Spaniei nordice. Termenul a fost creat în secolul XIX de către istoricul de artă de Gerville, mai precis în 1820, el fiind în căutarea unui calificativ capabil să desemneze ansamblul evoluţiei artistice care a precedat perioada gotică. Numele romanic apare datorită preferinţei arhitecturii pentru arcul derivat din perioada romană. Această accepţie a termenului provine şi dintr-o alterare a limbii latine, ce suferă influenţe germanice diverse.
Sunt trei aspecte care trebuie luate în considerare atunci când se analizează condiţiile istorice în care a apărut şi s-a dezvoltat arta romanică. Primul se referă la slăbirea imperiului lui Carol Magnul, sub urmaşii acestuia, precum şi invaziile normanzilor scandinavi, care duc la la dispariţia puterii centrale şi ridicarea în anumite regiuni a unor forţe locale (conţii şi marchizii).
Al doilea aspect este o urmare a decăderii puterii carolingienilor, acesteia substituindu-se fie puterea episcopilor (spirituală, politică şi militară), fie cea a marilor demnitari locali. Într-un moment în care Europa era lipsită de o puternică administraţie centralizată, biserica a dobândit o importanţă deosebită, contribuind la realizarea unităţii în întreaga lume creştină, lucru realizat parţial şi prin cruciade. Mănăstirile, respectiv ordinele religioase, au devenit tot mai importante, oferind adăpost împotriva lumii ostile şi promisiunea mântuirii. În acelaşi timp, ele s-au transformat în centre educaţionale, concentrând în mâinile lor (mai ales Benedictinii) tot ce însemna viaţă şi manifestare culturală în acea vreme. S-a dezvoltat o strânsă reţea de mănăstiri secundare până în cele mai îndepărtate locuri, toate ţinând de fundaţia mamă. Aşa e cazul mănăstirii de la Cluny, în Burgundia. Începând cu secolele X-XI, ea a constituit una dintre cele mai formidabile puteri organizate a benedictinilor din tot Apusul. La fel se întâmplă şi cu ordinul “cistercienilor”, în secolul XII.
Tot în scopul de a întări autoritatea bisericii asupra maselor, începând din secolul XI, conducătorii bisericii catolice au dezvoltat cultul moaştelor, adică al adorării corpului sau a unei părţi din corpul unui martir, şi au favorizat pelerinajele în locurile unde erau păstrate aceste relicve, devenite centre importante ale creştinismului, călătoriile făcându-se adeseori pe distanţe mari. Acesta este al treilea lucru care are importanţă pentru naşterea şi propagarea câtorva forme deosebite de artă, întrucât bisericile au început să fie astfel construite ca să cuprindă un mare număr de credincioşi şi să permită în acelaşi timp venerarea moaştelor fără a deranja slujbele religioase.
Bibliografie:
“Manual de istoria artei”, George Oprescu
“Istoria artelor plastice”, Constantin Suter
“Introducere în artă”, Arthur F. Jones
“Ghid de cultură generală”, F. Braunstein, J. F. Pepin