Galeria de Arta

arta pentru tine

  22.04.2008

Brâncuşi în conştiinţa românească

Despre genialul sculptor, un lucru vreau să spun încă de la început: că, prin opera lui, începând cu Sărutul din 1907 şi cu prima Coloană nesfârşită din 1918, din lemn de stejar, Brâncuşi a fost primul semiotician al iubirii din arta modernă care a ştiut cum să transforme semnele arbitrare în simboluri consacrate. După Brâncuşi, toată arta modernă a sărit în aer sau a intrat în pământ. Coloana infinită, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Domnişoara Pogany şi cele 49 de Păsări Măiastre – aceste simboluri deja consacrate – au spulberat întraga artă modernă într-un ocean de eteraerfocapă (elemente primordiale ale pământului).

“Coloana infinită” de Constantin Brâncuşi

Un ocean al postmodernitaţii care înconjoară acum lumea aceasta ce se arată încă, din păcate, pe pământ fără centru, iar în cer într-un război al focului stelar. Este vorba de un ocean de eteraerfocapă din care pulsează de peste 70 de ani Coloana infinită de la Târgul Jiu, din care pulsează forma de foc a adevăratei ape, dar din care, atenţie!, lipseşte tocmai elementul pământ. “Pământul? Care pământ? Pământul sunt chiar eu, unealta!” parcă ar spune înţeleptul Brâncuşi “teleportat” prin Coloana infinită în memoria pulberei stelare pentru a-şi regăsi acolo Începutul lumii.

“Începutul lumii” de Constantin Brâncuşi

Şi a fost seară – mai precis Occident, adică tărâmul unde se împlineşte uciderea soarelui prin moarte integrală - şi a fost dimineaţă, adică Orient – zi întâi – primind setea duhului fără spaţiu şi timp şi intrarea în neantul divin prin Coloanele infinite, devenind călător neînfricat prin “Coloana Soarelui de Vis” spre împărăţia sufletelor de lumină fără de sfârşit. Dar această Împărăţie – Înălţare – Împlinire nu vine atunci când o cauţi, ci numai atunci când eşti pregătit să-ţi primeşti moartea din dragoste ca pe un semn de lumină.

Coloana Soarelui de Vis

“Coloana Soarelui de Vis” de Constantin Milea Sandu, bronz şlefuit

Brâncuşi şi-a primit moartea cu o demnitate cerească în 1957, la vârsta de 81 de ani. Şi-a primit moartea ca pe un semn de lumină în atelierul său din Paris, după 53 de ani de exil, însă a murit neîmpăcat sufleteşte pentru că poporul român, prin reprezentanţii lui din vremea aceea, a refuzat opera lui de sculptură. O operă de artă universală care azi valorează zeci de milioane de dolari. Aceasta este cea mai mare sărăcie a unui popor şi cea mai mare sfidare a memoriei, când lipsesc două elemente fundamentale ale poporului: conştiinţa şi recunoaşterea valorilor universale.

Astăzi, Coloanele infinite şi cele 49 de Păsări Măiastre se înalţă asemenea unor pulsaţii de bioluminiscenţă creatoare spre adâncurile cerului şi le deschid spre iluminarea finală, spre a păşi pe un nou drum în universalitate.

“Cu această formă eu aş putea să mişc universul”, spunea Brâncuşi despre Coloana infinită, Începutul lumii şi Pasărea în Spaţiu umplând Bolta Cerului.

“Pasărea în Spaţiu umplând Bolta Cerului” de Constantin Brâncuşi

Când se mişcă universul, după linia continuă a cerului, Coloanele fără sfârşit cântă un cântec de aprigă Slavă, tot aşa cu mai înainte flautele sacre declarau dragostea eternă şi întoarcerea sufletelor nemurilor de femei din cer. Pentru un neam de femei, Coloanele nesfârşite coboară din cer, pentru un alt neam, Coloanele ies din pământ, iar pentru un alt neam, Coloanele Luminoase cântă, plâng, strigă, dansează sau vorbesc într-o limbă a raiului în care popoarele îşi adăpostesc fiinţa de milenii. Coloanele dau putere popoarelor, pentru ca ele există pe pământ şi în cer din vremuri imemoriale. Cele sacre sunt ascunse în peşteri adânci, căci la vederea lor femeile sunt vrednice să moară ascultând sunetele lor sacre. Demult, aceste Coloane sacre erau deţinute doar de femei, Soarele este cel care, din gelozie, a furat Coloanele sacre ale femeilor şi le-a dat puterea bărbaţilor să conducă ei lumea. Acum e timpul Coloanelor să se întoarcă la femei şi să facă cu puterea lor ce vor, să conducă ele lumea, iar bărbaţii să treacă în planul secund. Acum Coloanele nesfârşite au devenit lanţuri universale de femei care au născut una din cealaltă acelaşi copil: un copil cu o Dublă-Faţă, divină şi umană, una de soare, iar cealaltă de Lună întoarsă mereu spre o Simplă Coloană a Soarelui de Vis.

“Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”, spunea Brâncuşi. Marii artişti care iubesc fără măsură lumea aceasta nu sunt altceva decât nişte copii al Artei - transformării în Jocul Minţii lui Dumnezeu. Şi nu fac altceva decât o artă care odihneşte şi vindecă prin bucurie deplină. Căci aceasta este adevarata artă din familia sacrului. A fi un mare artist nu înseamnă a practica pur şi simplu o artă, ca proces ritual sau ca meditaţie artistică, fie pe calea ritului, fie pe calea intelectualismului. Toate acestea sunt inutile până nu obţii experienţa revelatoare directă a ceea ce cauţi, adică a ceea ce ştii deja, pentru că deja eşti acel lucru până la iluminarea finală. Tot ceea ce poate să obţină un mare artist prin arta sa este o permutare continuă de elemente ale unei matrice primordiale. Pentru că tot ce se leagă pe pământ este legat şi în cer prin Legea universului.

În ceea ce mă priveşte, spre deosebire de Brâncuşi, care nu opera cu goluri, eu operez cu goluri şi plinuri echivalente. Există în sculptura mea monumentală o influenţă a marelui sculptor englez Henry Moore. Brâncuşi spunea că golurile nasc umbre, şi era urmărit de aceste umbre. Golurile din sculpturile lui Henry Moore n-au născut umbre, ci doar viziuni spre găurile negre, spre alte lumi paralele, spre alte energii, au fost ca nişte ferestre.

Influenţat de aceşti doi mari titani ai artei, am început să operez cu goluri şi plinuri echivalente, conform teoriei potrivit căreia un gol absolut şi un plin absolut sunt echivalente în succesiune ritmică pe Coloană. Aşa cum muzica cerului se naşte din goluri şi plinuri, din peşteri, din munţi şi din văi adânci, tot aşa şi Coloanele infinite se nasc din îmbinarea golurilor şi plinurilor echivalente, înlănţuite de elemente ale unei matrice primordiale. Prin aceasta, eu îl contrazic pe Brâncuşi, căci maestrul nu poate fi imitat, ci doar contrazis. Eu mă ridic împotriva formei închise şi deschid Coloana maestrului, respectând aceeaşi faimoasă proporţie de 2:4:8, pe care a folosit-o şi Brâncuşi pentru Coloană. Astfel, prin deschiderea romburilor lipite din Coloana infinită, descopăr în romboidul închis săgeata magică de aur a lui Abaris şi arma lui Apollon Hyperboreeanul, reprezentată de mine în sculptura Geneza în trei variante. Atrag atenţia acum acelor artişti căutători de forme noi că nimeni n-ar trebui să deschidă o formă, decât numai atunci când a primit revelaţia acelui spaţiu curbat care poate fi legat de forma deschisă.

“Sculptura ar trebui să înceapă doar acolo unde sfârşeşte materia. Numai acolo spiritul poate tăia în materie, măsura propriei fiinţe”. Această învăţatură a maestrului Brâncuşi mi-a fost de mare folos în căutările mele de început. Eu însumi am desenat multă vreme numai pe ouă, până ce am descoperit un anumit desen de tip “mandala”, după care mi-am permis să deschid romburile lipite din Coloana infinită, sau să deschid această mirifică formă a oului, liberă de orice gravitaţie pământească, care pentru Brâncuşi însemna Începutul Lumii.

Coloana Soarelui de Vis II, Geneza şi Maria Magdalena

“Coloana Soarelui de Vis II”, “Geneza” şi “Maria Magdalena” de Constantin Milea Sandu

La fel ca Brâncuşi, la realizarea Coloanelor mele am avut de luptat cu trei mari probleme:

1. Trebuia să străpung materia cu tăietură dreaptă şi să o eliberez de balast, rămânând din ea doar acel spirit lucitor şi subtil ce înaltă Coloana în ascensiune infinită. Acest prim proces de creaţie s-a petrecut mai întâi ascultând în mare taină sunetul lemnului de stejar bătrân, de salcâm, de nuc şi de cireş, căci aceste lemne sunt sacre şi sunt purtătoare de o radiaţie mitogenetică, pe care eu am numit-o lemnyoactivitatea. Aceste lemne sacre sunt purtătoare de şoapte divinitorii şi de sunete sacre care se transmit prin fibrele lemnului numai acelor meşteri care ştiu să le asculte.

2. Trebuia apoi să fac să fuzioneze în acelaşi timp spiritul eliberat din materie cu noua formă de Coloană creată după eliberare. Această legătură am realizat-o, aşa cum am mai spus, prin dezlipirea conurilor din Coloana infinită şi apoi prin unirea golurilor şi plinurilor echivalente în succesiune ritmică din care a rezultat Coloana Soarelui de Vis.

3. Trebuia în sfârşit să dau un sens spiritului eliberat din materie prin noua formă de Coloană creată. Este vorba de spiritul unui Înger, înţeles ca libertate înlanţuită fără efort. Căci la urma urmei libertatea este şi ea o formă de înger în expansiune infinită, cum de altfel şi conţinutul acestei forme de înger este însăşi libertatea noastă. Existăm atâta timp cât suntem oameni liberi, îngeri sau demoni. De aceea, calitatea existenţei este determinată de forma libertăţii acestor entităţi spirituale. Această a treia problemă a fost cea mai grea, întrucât a obţine libertatea înlănţuită fără efort într-o nouă formă de Coloană a Îngerilor Melancoliei, înţeleasă ca materie primordială a creaţiei ce se perpetuează prin ADN-ul codului nostru genetic, echivalează cu a obţine zborul prin înfrângerea apăsării gravitaţionale. Înseamnă în ultimă instanţă a obţine zenitul umanităţii. Adică Victoria Sufletului Viu asupra nevoinţei de a fi a naturii, la confluenţa dintre plasma solară şi magnetismul terestru. Sufletul viu fiind parte din Sufletul lui Dumnezeu. Astfel, Coloanele infinite fac medierea energetică între cer şi pământ, între spaţiul sublunar şi spaţiul supralunar, între oameni şi zei, între îngeri şi demoni, şi nu în ultimul rând între piramide şi alte obeliscuri existente în lume.

Steaua arzătoare cu opt raze

“Steaua arzătoare cu opt raze” de Constantin Milea Sandu

Arta este felul lui Dumnezeu de a se descoperii omului în Jocul Minţii lui cu cerul şi cu oamenii. Iar modalitatea în care facem artă este chiar felul în care Dumnezeu e cu noi. Dumnezeu se întalneşte cu omul în sfera creativităţii anticipate a viitorului prin Duhul Sfânt. Deviza mea în Arta transformării este: dă artă înaltă şi ia duh, care este echivalent cu dă sânge proaspăt şi ia duh. Pentru că sângele e sediul sufletului, iar Sfântul Duh e întâlnirea dintre om şi Dumnezeu.

În încheiere, vreau să vă mărturisesc cum s-a petrecut cea mai misterioasă întâlnire cu Brâncuşi în primăvara lui 1992, pe data de 16 martie, dimineaţa, pe malul Mureşului, în Arad, la 35 de ani de la trecerea în eternitate a maestrului, când am fotografiat atunci, pe o ploaie maruntă, cele cinci poziţii alb-negru ale Coloanei Prizonierelor Neantului Divin din stejar, aflată chiar din luna aceea în colecţie particulară în Padova - Italia. Atunci, în primavera aceea sacră, am avut o revelaţie mistică, o vedenie interioară a Coloanei nesfarşite, ce mi-a marcat definitiv destinul. A fost o întâlnire revelatoare în care am trăit o dedublare, o dublă devenire, în timp ce fotografiam Coloana. A fost o experienţă întreită pe care o trăiesc până în clipa de azi.

Azi, la 126 de ani de la naşterea maestrului şi la 50 de ani de la trecerea în eternitate prin Coloana înfinită în memoria pulberei stelare pentru a-şi regăsi acolo Începutul Lumii, pot să spun că Brâncuşi a răsturnat placa turnantă a modernităţii. Modernitate care, aşa cum se ştie, a rămas până azi un proiect neterminat, tocmai pentru că s-a pornit pe o cale greşită în artă de la proiect la obiect şi nu de la obiect la proiect. Adică, mai exact spus, s-a pornit de la proiectul de destrămare a formei la obiectul-semn-arbitrar, şi nu de la obiectul-simbol-consacrat la proiectul umanităţii creatoare, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple pe cale naturală. De aceea, tot ce e artificial în om generează război: război cu tine însuţi şi în final război cu toată lumea. A fost misiunea specială a lui Brâncuşi să parcurgă calea dreaptă în arta modernă de la obiectul-simbol la proiectul umanităţii creatoare şi să curăţe drumul formelor de toate mortăciunile şi obscenităţile artei moderne. Brâncuşi este primul Înger de lumină care a ridicat singur Lespedea de pe mormântul umanităţii creatoare.

Rămâne marilor artişti de pretutindeni, care iubesc fără măsură lumea aceasta, să ridice tot mai sus Marea Lespede care apăsa tot mai greu peste umanitatea noastra politică, economică, culturală şi nu în ultimul rând ecologică.

 

Publicat de Constantin Milea Sandu
in categoriile Articole, Sculptura
5 comentarii

Alte articole pe subiecte similare

5 comentarii »

  1. CE SA COMENTEZI ? E GREU. POTI DOAR AFIRMA. EXCELENT.

    Comentariu de PAUL SNAIDER | 23.10.2008

  2. Frumoasa prezentare, felicitari!
    Ceilalti au un Shakespeare, un Byron, un Dumas, un Cehov un Rembrand, un Picasso, un Dali,un Beethoven, un Verdi. Noi, ca romani, avem un singur “Universal” in Panteonul umanitatii, Constantin Brancusi!

    Comentariu de mircea batranu | 30.12.2008

  3. Domnule Constantin, cu mare cazna am reusit sa termin de-a citi articolul dv. Am copiat doar citeva citate din scrierea dv. si spun doar citeva citate, fiindca tot articolul e o minune.
    De indata ce sfirsi, gindul meu striga in mine (iata cum, fara veste, mi-ati transmis si mie acest fel de-a vedea…totul): “omul acesta este un geniu!”
    Da, domnule Constantin, pentru prima oara incepui sa inteleg in desfasurare sufletul unui om deosebit, genial, dupa cum marturisi.
    Am si o critica, dar o voi lasa la sfirsit…
    Sa continui bucuria mea: “arta este felul lui Dumnezeu de-a se descoperi omului in Jocul Mintii lui cu cerul si cu oamenii”. Nu cred ca exista o alta definitie mai exacta si mai incintator formulata precum este aceasta “explicare” a artei daruita noua de dv!
    “Sculptura ar trebui sa inceapa doar acolo unde sfirseste materia”, ca sunt absolut de acord cu teoria dv., este de la sine inteles, ba chiar mai mult, arta de orice fel ar trebui sa inceapa acolo unde materia se sfirseste si se naste ideea!
    “Acest prim proces de creatie s-a petrecut mai intii ascultind in mare taina sunetul lemnului…”,este singura forma majora de manifestare reala pe care creatorul are privilegiul s-o detina: ascultarea sunetului materiei din care va sa tisneasca minunea!
    Asemenea mamei ce asculta sunetul miscarii puiului in fiinta ei…
    Domnule Constantin m-ati coplesti si va multumesc!

    Din mare dragoste vine acum si “critica” mea: va amintiti ca incepui prin a va scrie ca: “cu mare cazna”? Da, textul se citeste greu si trebuie reluat pentru a-l patrunde, iar greutatea aceasta vine din prea-multul sufletului si mintii dv. Ca sa vezi?! Si bogatia inimii poate produce un soi de too much. Ati pus atit de multe idei, imagini, vibratii intr-un spatiu restrins, incit oboseste. Farmeca, daca ai rabdarea si deschiderea necesara, dar e totusi prea bogat textul pentru un singur articol…
    Citeodata, din prea-plinul mintii si sufletului vrem sa facem 10 copii intr-unul singur…si un copil cu 10 capete dar doar 2 picioare ar semana a monstru… Nu ma intelegeti gresit, sunteti fascinant, dar…eu sunt critica pina si cu puiul meu si el e al meu…
    Un pic de simplitate (nu simplism) parca ar face ca textul sa devina mai suplu, mai diafan, mai patrunzator!
    V-as recomanda ca pe baza textului sa creati si o carte, o carte prin care omul obisnuit, citind-o, sa devina mai bun, adica mai rotund, mai aproape de-a atinge Absolutul. Dv ii puteti deschide acestui om calea spre Dumnezeu, putinta pe care doar creatorii de geniu au bucuria de-a o implini!
    Va multumesc.

    Comentariu de Elena Muller | 26.06.2010

  4. Excelenta suita de eseuri pe tema mostenirii brancusiene….Dar opera -imaginile incluse- mi se pare mult mai convingatoare prin bucuria si frumusetea pe care o degaja .MULT SUCCES!

    Comentariu de kiraka murgeanu | 4.09.2010

  5. “Sculptura ar trebui sa inceapa acolo unde sfarseste materia…” Brancusi
    si straniu, e expus acest sfarsit de materie - spiritul care a taiat in materie

    arta vizuala e metafizicul transpus fizic

    fizicul artei nu e doar fizicul, dar si spatiul aerian la hotar cu lemnyoactivitatea vizibila
    si acestui aer i se confera perfectiunea sacra

    Comentariu de rodica | 12.12.2010

Adauga un comentariu

© 2007-2018 GaleriaDeArta.com