Orfism este denumirea unui curent din arta modernă, care se înrudeşte îndeaproape cu cubismul, preconizând ca şi acesta descompunerea formei în elemente geometrice, reasamblate mai mult sau mai puţin arbitrar. Spre deosebire de cubişti, promotorii orfismului - Robert Delaunay şi Sonia Delaunay-Terk - adoptă un regim cromatic mai bogat, mai suplu, investind culorile, ca şi acordurile dintre ele, cu funcţii specifice sunetelor, tabloul constituindu-se, în viziunea orfiştilor, ca un echivalent al compoziţiei muzicale. Unii dintre adepţii acestui curent au folosit, pentru a-l desemna, termenii simultaneism şi sincronism. Cel care a folosit pentru prima oară termenul de orfism a fost Apollinaire, în 1913, Delaunay însuşi folosind pentru a-şi desemna metoda sintagma “pictură pură”. Printre cei care au practicat în variante proprii şi în unităţi de timp variabile orfismul pot fi menţionaţi Chagall, Van Dongen, Picabia, Leger, Morgan Russell ş.a.
Op-art este un curent apărut în arta modernă postbelică. Îşi trage obârşia din căutările mai vechi ale unor exponenţi ai futurismului, orfismului şi constructivismului, care urmăreau să creeze iluzia mişcării în planul tabloului prin specularea unor efecte optice. Dacă experimentele acestora nu reuşeau decât în parte, practicanţii op-artei izbutesc deseori să sugereze bine mişcarea, fiind înglobaţi din acest motiv artei cinetice. Deosebirea de aceasta constă însă în faptul că, pe când în cazul acesteia din urmă mişcarea este reală, în op-art ochiul percepe ca mişcare doar un joc de module, astfel structurat pe suprafaţa plană a tabloului, încât dă senzaţia deplasării lor. Printre adepţii acestei mişcări, în frunte cu ungurul Vasarely, mai pot fi menţionaţi: Morellet, Soto, Agam, Debourg, Garcia-Rossi ş.a. Op-arta şi-a găsit un larg câmp de aplicaţie în reclamă şi este preluată şi încorporată cu excelente rezultate în arta digitală.
Joseph Cornell (24 decembrie 1903 - 29 decembrie 1972) a fost un artist şi sculptor american, unul dintre pionierii şi exponenţii cei mai reprezentativi ai asamblajului, influenţat de suprarealişti şi realizator de film experimental de avant-gardă.
Pala d’altare (în italiană) este compusă dintr-o singură compoziţie sau din mai multe, dar, spre deosebire de altarele cu aripi, toate acestea sunt grupate pe un singur panou. Cea mai celebră este Pala d’oro, păstrată în Catedrala San Marco din Veneţia (1106, comandată la Bizanţ, completată în secolul al XIV-lea) şi este confecţionată din argint aurit, smalţ, cloisonné şi pietre preţioase. Pala d’altare este sinonim cu altarul.
Valerio Adami (17 martie 1935) este pictor italian, școlit la Accademia di Brera din Milano, și de atunci a lucrat și la Londra și Paris. Arta sa are influențe vizibile ale Artei Pop.
Nu ştiu dacă pictorii frumoşi, cum a fost, se pare, Dante Gabriel Rossetti, s-au gândit vreodată la Narcis, făcându-şi autoportretul. Ceea ce ştiu e că întreg procesul intentat lui Narcis are la bază o lacună de lectură. (Octavian Paler) » mai multe citate despre arte plastice...
Acesta este un blog colaborativ. Pentru orice sugestie, intrebare, propunere de colaborare etc, va rugam sa ne contactati.
