Pop-art, ca orice mişcare artistică, a avut un caracter de reacţie faţă de o situaţie anterioară. În cazul pop-artei, reacţia a fost concepută contra abstracţionismului, care era responsabil de dispariţia obiectului. Adepţii acestei mişcări, iniţiate în anii ‘50 de englezi şi îmbrăţişate cu ardoare de americani, s-au definit prin reabilitarea obiectului. Dar nu orice fel de obiect şi nu introdus oricum. În S.U.A. de plildă, unde cultul obiectului de serie şi reclama publicitară au triumfat ca nicăieri altundeva, iar filmul, ambalajele, benzile desenate acaparează în bună parte spaţiul vizibil, Pop-arta s-a integrat firesc în ambianţa cotidiană ca un element de continuitate în prelungirea realului. În esenţă, acest tip de artă constă în desprinderea din ambianţa sa firească a unui obiect sau a unei părţi dintr-un obiect (dintr-o maşină, ansamblu etc.) şi expunerea lor ca lucrări de artă nonfuncţionale. De remarcat că arta pop n-a apărut pe un teren gol - fusese anticipată cu decenii de fenomene ca ready-made (renumitul obiect “gata făcut” al lui Marcel Duchamp).
Nazareeni (”Nazarener”) este denumirea unei mişcări artistice. În 1809, pictorii Overbeck, Pforr ş.a. formează la Viena - în semn de protest împotriva artei oficiale neoclasiciste, academiste, golită de conţinut - o “Frăţie a Sf. Luca” (”Lukasbund”), cu scopul declarat de a promova o artă “neogermană-religioasă-patriotică”, inspirată de creaţia lui Durer şi de opera timpurie a lui Rafael şi Perugino. În 1810, se mută la Roma, în mânăstirea Sant’ Isidoro, făcând legământ să ducă o viaţă de o severă ţinută morală şi religioasă. În manieră “medievală”, unii dintre ei se angajează să execute, la Roma, lucrări în colectiv (Cornelius, Overbeck, Schadow, Veit, ulterior şi Kock), ca frescele cu “Legenda lui Iosif” (1816/1817) pentru Casa Bartholdy (în prezent la Berlin), cele de la Casino Massimo, printre care compoziţia “Petru din Amiens îl cheamă pe Godefroy de Bouillon să conducă armata creştinilor” (1823 - 1825, frescă) ş.a. Printre nazareeni se numără: P. Cornelius (1783 - 1867), Ph. Fohr (1795 - 1818), J.A. Koch (1768 - 1839), J.E. Overbeck, E. Pforr (1788 - 1812), W. Schadow (1789 - 1862), J. Schnorr von Carolsfeld (1794 - 1872) ş.a. Stilul “istorizant” al mişcării se caracterizează prin alegerea de teme religioase în exclusivitate, efectuarea de schiţe şi studii detaliate, supremaţia liniei asupra culorii, utilizarea “culorii locale”, un ecleraj egal, uniform. Mişcarea pictorilor nazareeni, la a cărei apariţie a contribuit simţitor şi spiritul romantic, nu şi-a atins scopul; ea nu a reuşit să determine o reală înnoire a picturii religioase în Germania, după modelul “maeştrilor de odinioară” (conform năzuinţei lui E. Schlegel). Contribuţia pictorilor respectivi rămâne totuşi sesizabilă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită, îndeosebi, influenţei exercitate asupra graficii populare.
Expoziţie a artiştilor Anoush Abrar, Mostafa Darehbaghi, Kamran Diba, Sissi Farassat, Mehdi Farhadian, Ali Golestaneh, Omid Masoumi şi Firooz Zahedi (toţi născuţi în capitala iraniană Teheran), deschisă pe 27 februarie 2014 la Laleh June Gallery din Basel, Elveţia
Pegola (în italiană pegola bianca) este o răşină de brad purificată prin topire (după care devine sticloasă şi casantă, colorată în brun), utilizată de meşterii bizantini la prepararea unor verniuri. În erminii mai poartă denumirea de ceamsacăz, geam-sacâz (după grecescul dzam-sakyz), pegulă, sacâz (alb curat, bun), smoală albă.
Tripartit este un adjectiv care desemnează subîmpărţirea unui câmp, de obicei golul unei ferestre, în trei părţi egale, cuprinse într-un cadru general unitar.
