Joan Ponç
Joan Ponç s-a născut în 1927 la Barcelona şi s-a stins în 1984 la Saint Paul de Vence, Franţa. A fost un pictor, gravor, desenator tehnic, ilustrator şi profesor spaniol. Şi-a început pregătirea artistică în 1944, studiind desenul şi pictura la atelierul lui Ramón Rogent (1920-1958) şi la Academia de Arte Frumoase, sub îndrumarea lui López Obrero.
În 1946, împreună cu Augusto Puig, Pedro Tort (1916-2006) şi Francesc Boadella, a participat la expoziţia “Tres Pintors y Un Escultor” care a avut loc la Societat Excursionista Els Blaus din Barcelona. În 1947, a publicat revista “Dau al Set” împreună cu poetul Joan Brossa, filozoful Arnau Puig şi pictorii Antoni Tapiès, Modest Cuixart şi Joan Joseph Tharrats. În 1948, i-a întâlnit pe Joan Miró şi Salvador Dalí, iar Eric Tormo şi João Cabral de Melo Neto i-au publicat un album de litografii. În 1949, împreună cu Tapiès şi Cuixart, a participat la expoziţia “Un Aspecto de la Joven Pintura Catalana” găzduită de Cercle Maillol a Institutului francez din Barcelona, cu sprijinul revistei Cobalto 49 şi un text introductiv de João Cabral de Melo Neto.
În 1953, Joan Ponç s-a mutat în Brazilia cu o scrisoare de recomandare de la Miró adresată lui Ciccillo Matarazzo, atunci directorul Bienalei Internaţionale din São Paulo. În timpul celor 10 ani de viaţă în São Paulo, Ponç s-a dedicat profesoratului, fondând şi conducând şcoala de artă L’Espai (”spaţiul”, în catalană), unde au studiat printre alţii Jeanette Musatti şi José Nemirowski. Dintre expoziţiile pe care le-a prezentat în Brazilia, s-au evidenţiat cele două expoziţii independente de la Museu de Arte Moderna de São Paulo (MAM/SP), din 1955 şi 1957.
Până când s-a întors în Spania, în 1963, lucrările sale dobândiseră recunoaşterea internaţională, dovadă fiind cele câteva expoziţii din Europa şi SUA, ca şi marele premiu pentru desen pe care l-a câştigat în 1965 la Bienala Internaţională de la São Paulo. Din această perioadă datează ilustraţiile pe care le-a realizat pentru câteva cărţi. Una dintre ultimele sale comenzi au fost picturile pe care le-a executat pentru acoperişul aeroportului Barajas din Madrid.
Lucrările şi traiectoria lui Joan Ponç au fost marcate de experimentele primei mişcări de avangardă care a apărut în Spania după cel de-al doilea război mondial. Tàpies, iar mai târziu Miró şi Dalí, l-au influenţat în adoptarea vocabularului suprarealist pe care nu l-a abandonat vreodată. O altă trăsătură crucială a artei sale a fost relaţia apropiată cu scriitorii şi literatura. Fazele creaţiei sale se potrivesc cu seriile de desene, gravuri şi picturi pe care le-a executat de-a lungul timpului: “Anxietăţi”, “Halucinaţii”, “Perversităţi”, “Moartea”, “Vise”, “Insecte” şi “Tortură”. În timpul şederii sale în Brazilia, a realizat seriile “Tauri” (1952-1953), “Capete şi păsări” (1959) şi “Capete clasice” (1960).
Compoziţiile sale combină elemente extrase din variate domenii: animal şi vegetal, lumea viselor şi supranaturalul, mitologia şi anatomia Evului Mediu, perioada gotică şi romanească. Linii întreţesute, ondulaţii, arabescuri şi tente de culoare îşi ţes “poveştile picturale” al căror motiv central este mereu figura. Corpurile umane - motivaţiile lor sexuale şi erotice, dar şi deformările şi mutilările acestora - coexistă cu toate tipurile de creaturi, de la minuscule la gigantice. Luni, sori şi flori (reminescenţe ale lui Miró) realizează fundalurile care includ şi “o procesiune reală de monştrii care provin din delirul singurătăţii”, cum a remarcat criticul Jacques Lassaigne. Între tristeţe şi fantastic, grotesc şi extraordinar, forţa vizionară a lui Ponç produce alegorii succesive ale vieţii şi morţii. Laudele aduse creaţiei sale cer cântărirea influenţei suprarealismului asupra artelor contemporane, în general, şi asupra artelor braziliene, în particular.