Art nouveau în arhitectură şi arta decorativă
În atmosfera aparent prosperă şi lipsită de nelinişti a sfârşitului de secol XIX, se construiau în continuare locuinţe, uzine şi edificii publice, în stiluri disparate şi fără nicio legătură cu destinaţia fiecărei construcţii. A construi devenise un fel de rutină, în care inginerii, după ce ridicau o clădire care să corespundă, prin structură, exigenţelor sale utilitare, găseau de cuviinţă să adauge şi puţină “artă” la faţadă, potrivind de bine, de rău câteva ornamente preluate dintr-o culegere de modele cu “stiluri istorice”.
Absurditatea acestui fapt a stârnit reacţii în rândurile criticilor şi ale artiştilor, iar unii, precum John Ruskin sau William Morris, care regretau declinul general al meşteşugarilor, doreau o reformă profundă, o renaştere a artizanatului, tocmai pentru a elimina ravagiile eclectismului unei perioade în care imitarea stilurilor din toate epocile şi în toate ţările era considerată ca o garanţie a vânzărilor într-o industrie care dispunea de mijloacele tehnice ce permiteau copierea, degenerantă, a oricărui material şi a oricărei forme. Imitaţiilor lipsite de valoare, produse în serie, şi ornamentelor care pe vremuri aveau sensul şi nobleţea lor li se opune acum dorinţa de onestitate în muncă, de respect pentru material şi pentru funcţia obiectului, fără însă a se pune vreo clipă la îndoială utilitatea ornamentului.
