Momente de arhitectura romaneasca
In perioada 14 mai – 22 iunie, va avea loc la Viena una dintre cele mai importante expozitii de arhitectura romaneasca de dupa 1989. Doua secole de arhitectura, o trecere de la modernizare liberala la totalitarism si apoi la o tranzitie frenetica sunt condensate in spatiul unei expozitii si al unui catalog. Expozitia este organizata de catre Viena Insurance, iar revista “Arhitectura” a sprijinit acest proiect.
Mostenirea arhitecturala a Romaniei este parte din diversitatea si bogatia culturii europene. Romania, prin amplasarea geografica, este punctul de intersectie si puntea dintre culturile vestice si cele orientale. Prin aderarea la Uniunea Europeana, cunoasterea culturii acestei tari a devenit extrem de actuala; expozitia de la Viena incearca o privire globala asupra arhitecturii romanesti din secolele XIX si XX, dorind sa comunice si sa cuprinda trasaturi necunoscute pana acum.
Istoria arhitecturii romanesti incepe cu constructiile anonime. Rezultatul unei indelungi dezvoltari si al unei perfectionari continue a formelor si proportiilor il constituie in special renumitele biserici de lemn si case de lemn. Importanta acestora drept sursa de inspiratie a fost recunoscuta in special de Le Corbusier, in excursia sa in Orient din 1911.
Provinciile istorice din care este formata Romania de astazi – Moldova si Valahia, precum si Transilvania, cu Banatul si Bucovina – au avut o dezvoltare culturala diferita pana la inceputul secolului XX, ceea ce explica complexitatea traditiei arhitecturale romanesti.
Transilvania, Banatul si Bucovina, care au fost sub suveranitatea Imperiului Austro-ungar incepand cu secolul XVIII pana la sfarsitul Primului Razboi Mondial, au fost influentate de cultura acestuia; arhitectura in stil baroc a fost prezenta aici din secolul 18. Apartenenta amintita a determinat o relatie de schimb artistic si arhitectural cu curentele vremii, in special cu cele din capitala Imperiului, Viena. Timisoara, capitala Banatului, a fost denumita in acea perioada “mica Viena”. La inceputul secolului XIX, a avut loc o dezvoltare rapida a oraselor, clasicismul devenind stilul dominant.
In conditiile dimensiunilor constructiilor si a lipsei de arhitecti locali bine instruiti, au fost adusi in tara arhitecti straini, care au adus cu ei si stilul de constructie, respectiv au fost instruiti cetateni in spiritul clasicismului, in scolile din Vest.
In zona centrala a Romaniei, in Valahia si in Moldova a fost introdus curentul romantic de catre arhitecti din tari in care acest stil era deja consacrat. Arhitectul vienez Friedrich Schmidt, cunoscut prin numeroasele sale biserici din multe tari ale monarhiei austriece, a creat in Bucuresti catedrala neogotica-romantica Sf. Iosif.
Castelul Peles din Sinaia, care este un amestec unic de stil gotic, renascentist si baroc (resedinta de vara a regelui Carol I), a fost construit in 1872-83, de catre arhitectul Wilhelm von Doderer (tatal renumitului scriitor) si Johann Schulz.
Transilvania revine cu putin timp inainte de sfarsitul secolului la tendintele Europei Centrale si, astfel, la eclectism. Astfel, atelierul vienez Helmer si Fellner a construit teatrele din Timisoara (1871-75), Iasi (1896), Cluj (1904-1906), precum si Oradea (1900).
Acest stil se manifesta in continuare – cu o slabire vizibila din cauza distantei fata de centru – in cele mai importante orase din Transilvania si Banat: Laszlo Szekely (Camera de comert si industrie din Timisoara, 1920); Kalman Rimancoczy (Universitatea din Cluj).
Reperul istoric al Unirii Principatelor Romane din anul 1859 a fost catalizatorul unei dezvoltari generale explozive.
Dupa victoria din Razboiul de Independenta a Principatelor Romane impotriva Imperiului Otoman in 1877, sub suveranitatea caruia se aflau de mai multe secole, arta si arhitectura romaneasca au intrat sub influenta culturii franceze: s-a construit in special de catre arhitecti francezi special sau de catre arhitecti romani educati in Franta.
Capitala noii tari independente a fost sub o presiune puternica a modernizarii; au fost realizate modificari marcante, precum constructia de bulevarde mari pe axa nord-sud si est-vest (masuri de constructie urbana dupa modelul lui Haussmann din Paris).
In jurul sfarsitului de secol, in timp ce se observa la nivel european curentul Art Nouveau‚ spiritul locului a dat forma noi arhitecturi. Arhitectura a devenit emblema ideii si identitatii nationale. In Transilvania, Bucovina si Banat au existat influente masive ale stilului vienez de secesiune, in aceeasi masura in lucrarile artistilor constructori din Imperiu, cat si prin reprezentantii locali.
Dintre operele practic necunoscute prezentate in aceasta expozitie, fac parte doua constructii care au fost atribuite lui Otto Wagner (case de locuit din Timisoara, respectiv Sibiu).
Incepand cu mijlocul anilor ‘20 pana la sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe intreg teritoriul Romaniei au fost construite o multitudine de cladiri moderne de prima clasa, care imprima pana astazi imaginea orasului Bucuresti.
Cel putin doi arhitecti nu trebuie sa lipseasca din nicio enciclopedie a istoriei si arhitecturii moderne. Unul este Marcel Iancu: cunoscut ca pictor si membru al cercului dadaist din Zurich, creatiei sale arhitectonice i s-a acordat insa pana acum putina atentie internationala. Dupa revenirea din Zurich, s-a dedicat arhitecturii si a creat in 1926 prima cladire moderna din Romania. In proiectul pentru Vila Juster (1931), plastica sa avangardista a lasat urme care pot fi usor recunoscute. Pana la Al doilea Razboi Mondial, Iancu, care a cautat o legatura cu arta in constructiile sale, a putut realiza 40 de cladiri individuale (in parte dupa propria dorinta).
Al doilea este Horia Creanga, care a pretins sa aduca formele moderne in acord cu traditia nationala a constructiilor si cu arta populara a Romaniei. Arhitectura sa industriala are pentru Romania o importanta asemanatoare cu cea a lui Peter Behrens pentru constructiile industriale din Germania. In decursul unei lungi colaborari cu Nicolae Malaxa, “un Krupp al Romaniei”, au aparut o serie de constructii administrative si de productie excelente.
Dupa operele lui Iancu si Creanga apar, dintr-o privire asupra Bucurestiului, o multitudine de alte constructii: de la bulevardul modern cu cinematografe si banci (Palatul ARO) pana la cladirile administrative impunatoare. (de ex. Bulevardul Magheru). Dezvoltarea de dupa 1933 se reflecta in intreaga Europa prin fenomene nationaliste in dezvoltare, care se resimt in gravitatea arhitecturii “oficiale” si care in final au condus la haosul celui de-al 2-lea Razboi Mondial si, astfel, la sfarsitul modernismului.
Prin regimul comunist introdus fortat de catre ocupatia sovietica s-a incheiat abrupt procesul de modernizare liberal entuziast, care fusese deja zdruncinat de sfarsitul anilor ‘30 si de perioada de razboi. Asemenea tuturor celorlalte domenii ale societatii, s-au modificat radical si constructiile. Jocul caracteristic unei societatii normale, intre interesul privat si interesul public, al caror reguli si tensiuni creeaza arhitectura si orasul, a fost suprimat acum definitiv, in favoarea planificarii totale si a controlului total.
Acest fapt trebuie luat in considerare inainte de a discuta de tipologiile stilurilor arhitecturale. Ideologia noua, marele proiect de formare a unei noi societati, si sistemul politic totalitar au presupus o economie planificata, in care statul a devenit unicul proiectant, legiuitor, investitor si executant. Intensitatea alternanta a autoritatii exacerbatecu liberalizarea relativa defineste intreaga perioada si oglindeste miscarea de pendulare a sistemului.
Arhitectii au devenit din indivizi creatori, liberi, angajati ai uriaselor institute de proiectare; discursul si practica se puteau misca numai restrans in spatiul liber aprobat de ideologie si autoritate.
In tarile blocului comunist, destalinizarea de la mijlocul anilor ‘50 a determinat modificari in arhitectura si urbanism. Din cauza timpului lung de constructie, zona constructiilor a reactionat mai incet decat, de ex., literatura. In cazul Romaniei, aceasta inertie s-a exprimat mai putin prin supravietuirea unui realism socialist pur, printr-o tranzitie lenta de la acest stil la o renastere a modernismului.
La sfarsitul anilor ‘80, s-a evidentiat un fel de postmodernism monumental, care se apropia numai stilistic de exemplele europene. Proiectul mare, care alatura dezvoltarea anterioara si o aduce la un nivel frenetic, este asa-numitul “Centru popular din Bucuresti”: imensa “Casa a Poporului”, cu lungimea axei de cinci kilometri, asezata brutal in oras. Doua cincimi din centrul istoric al orasului, nenumarate monumente arhitecturale au fost facute una cu pamantul.
La sfarsitul anului 1989, constructia monstruoasa nu era inca finalizata, insa rabdarea populatiei fata de situatie se inrautatea permanent. Revolutia din decembrie a pus capat regimului si, astfel, si programului de distrugere si de constructie, inainte de a se fi finalizat.
Reforma si liberalizarea erau cuvinte interzise in anii ‘80 in Romania. Din acest motiv, caderea brusca si sangeroasa a regimului in decembrie 1989 a condus la o explozie de energie, la o renastere a initiativei private. Cu siguranta se observa peste tot urmele epocii trecute: in monostructurile cartierelor de locuit, in complexele industriale monotone, in constructiile mari, nebunesti ale lui Ceausescu, in distrugerile oraselor si satelor si in mentalitati. Dar realitatea teritoriala de astazi este, in desfasurarea ei, exact contrariul perioadei anterioare. In locul puterii totale a statului observam o dezvoltare aproape complet libera, pe care pana acum nu a reusit sa o controleze niciun fel de autoritate sau planificare. “Toti la fel”, mitul socialismului care nu a functionat de fapt niciodata, pare sa se fi dizolvat in solutia “fiecare pentru sine”. Explozia de energii este fascinanta, insa are si aspecte ingrijoratoare, mai ales in ceea ce priveste distrugerile aduse patrimnoiului urban si natural.
