Dovezi medicale în pictură
Una dintre cele mai grăitoare dovezi ale faptului că modelele pictorilor au fost oameni adevăraţi, înfăţişaţi pe pânză exact aşa cum erau în realitate, deşi problemele lor de sănătate nu erau neapărat reprezentative pentru portretul în sine sau pentru scena ilustrată, este adusă de câteva tablouri foarte cunoscute ale unor maeştrii ai picturii.
De exemplu, în “Bătrânul şi nepotul” al lui Ghirlandaio, bunicul din imagine are nişte protuberanţe pe nas. Aceasta hipertrofie a părţii inferioare a nasului a primit nume abia în 1845, respectiv rinofima, şi este o afecţiune a pielii localizată pe nas ca urmare a agravării acneei rozacee. Antibioticele care ar fi putut s-o vindece au fost inventate cu 450 de ani prea târziu pentru subiectul tabloului.
Un alt exemplu îl reprezintă “Bathsheba la baie”, pictura lui Rembrandt. Cu ocazia unei vizite la Rijksmuseum din Amsterdam, un chirurg italian a recunoscut în acest tablou, împrumutat de la Luvru, pe sânul stâng al femeii, o umflătură laterală, care prezenta o culoare nefirească şi denivelări. Simptomele l-au făcut să presupună că femeia din tablou suferea de un cancer la sân. Făcând câteva cercetări în istorie, a descoperit că modelul lui Rembrandt, Hendrickje Stoffels, murise ceva mai târziu după o îndelungată suferinţă.
Despre Vincent van Gogh s-a spus că este nebun după ce şi-a tăiat urechea dreaptă, în 1888, însă la o examinare atentă a descrierilor care aparţineau artistului, medicii moderni şi-au dat seama ca acesta suferea de sindromul Meniere. Este vorba despre o creştere a volumului endolimfei, un lichid continut in structurile urechii interne. Neînţeleasă pe deplin, maladia a fost confundată adeseori în epocă cu epilepsia sau nebunia, probabil din cauza simptomatologiei sale: crize bruşte de vertij, însoţite de pierderea echilibrului fizic şi vomă, senzaţia de zgomot în ureche, pierderea auzului etc. Mistuit de durerea cumplită, Van Gogh a zăcut o vreme într-un ospiciu, iar în 1890 s-a împuşcat.
