Artele minore în arta carolingiană
În epoca carolingiană, forma de artă preferată de publicul cult este manuscriptul şi miniatura.
Sub influenţa Bizanţului, în fiecare mănăstire se înfiinţează ateliere “Scriptoria”, în care călugării talentaţi copiază şi înfrumuseţează tot felul de pergamente simple sau colorate în purpuriu, chiar aurite.
Unele au fost produse în şcoala de la curtea imperială, grupată în jurul lui Godescalc (manuscripte de tip “Ada”, după numele unei evanghelii scrise şi ornate pentru Ada, presupusa soră a lui Carol cel Mare). Această şcoală se impune prin coloristică: cam violente şi brutale la aspect, tonurile sunt acordate totuşi cu multă măiestrie, impresionând prin sonoritatea şi căldura lor.
Şcoala de la Tours dă dovadă de mai multă ordine, de o compoziţie mai savantă. Ornamentele aparţin uneori genului geometric ori celui influenţat de arta elenistică: floră antică, divinităţi păgâne, animale reale sau fantastice etc. Remarcabil este că miniaturistul devine în acelaşi timp enciclopedic şi sistematic. Spre deosebire de Bizanţ, unde ştiinţa profană se deosebea de credinţă, de înţelepciunea divină, în Apus, cunoştinţele religioase şi ştiinţa profană se amestecă în dorinţa oamenilor de a transmite generaţiei următoare tot ce ştiau. Astfel, manuscriptele sunt create pentru instruirea cititorului, devenind un mijloc de învăţătură.
Temele reprezentate sunt luate îndeosebi din viaţa lui Hristos. Apocalipsa este un izvor important, mai evocat în Apus decât în Bizanţ, acest lucru datorându-se faimosului comentariu pe care Beatus (784) îl face Apocalipsei după Ioan. Din când în când, apar personificări ale artelor liberale, motive etice ori împrumutate psihomahiei (reprezentării luptei dintre virtuţi şi vicii).
Începând cu această perioadă, până la sfârşitul sec. XV (adică până la apariţia Renaşterii), tot acest repertoriu va constitui comoara de la care se va adăpa arta Occidentului. Din arta carolingiană vor porni nenumărate curente. Epoca romanică nu va face decât să ducă la o admirabilă dezvoltare teme familiare artei carolingiene.
Sursele acestei arte vin în mare parte din Orient. Ea se inspiră atât de la arta elenistică, alexandrină, aşa cum a cunoscut-o această parte a lumii în primele secole ale creştinismului, cât şi din anumite tendinţe naturaliste, narative, dramatice, care sunt proprii tot Orientului, însă celui asiatic.
Manuscriptele de tip “Ebo”, executate de Şcoala de la Reims, în timpul episcopului Ebo, se deosebesc fundamental ca stil de celelalte. Pictorul încearcă să ilustreze cuvânt cu cuvânt textul, iar în ceea ce priveşte tehnica, îşi creează un procedeu propriu, foarte rezumativ, în care liniile şi formele sunt redate prin câteva trăsături repezi, cursive, stenografice, care mai mult sugerează decât exprimă.
