săpătură arheologică
Săpătura arheologică este un tip de cercetare ştiinţifică ce are ca obiect scoaterea la lumină a vestigiilor acoperite cu pământ ale unor elemente de civilizaţie dispărute sau a părţilor acoperite cu pământ (fundaţii, baze ale zidurilor unor construcţii, morminte). Tehnica săpăturii arheologice presupune practicarea unor şanţuri perpendiculare pe zidurile existente sau acoperite ori pe anume repere prestabilite, în caz că nu există ziduri, pentru a pune în evidenţă o stratigrafie care permite evaluarea prezenţei în timp a vestigiilor şi a inventarului mobil descoperit.
Tehnicile variază în funcţie de tipul sitului, dar toate formele de săpături arheologice necesită pricepere şi pregătiri amănunţite. Procesul începe cu localizarea sitului, localizare care se poate realiza fie cu ajutorul fotografiilor aeriene, cu scanări de la distanţă sau, adesea, prin descoperirea accidentală de către muncitorii constructori. Această etapă este urmată de o cercetare atentă şi de cartografiere, de recoltare de eşantioane şi schiţare a unui plan de excavare. Săpăturile propriu-zise constau în îndepărtarea stratului de pământ şi examinarea minuţioasă a solului rămas dedesubt, a vestigiilor şi a zonei, prin observaţie, cernere, precum şi prin alte metode. Printre instrumentele obişnuite se numără spatula, briceagul şi pensula. Etapa săpăturilor este urmată apoi de clasificarea vestigiilor, analizarea lor, datarea şi publicarea rezultatelor. Săpăturile dintr-un sit pot dura zeci de ani sau pot fi făcute în regim de urgenţă, de exemplu, dacă situl este pus în pericol de extinderea aşezărilor umane.
