Galeria de Arta

Grigorescu, pictor al naturii

Grigorescu, românul de la Barbizon, îmi era cunoscut datorită luminii noi aduse în pictura noastră şi nenumăratelor “Care cu boi” care l-au împins spre manierism. Îl mai recunoşteam prin ţărăncile tinere şi proaspete ca dimineţile de vară, prin câteva nalbe, crengi de măr înflorit, un roşior călare, “Atacul de la Smârdan” sau “Fetiţa cu băsmăluţă roşie”.

Cu aceste picturi îl asociam înainte de vizita ghidată de la Muzeul Naţional de Artă al României – “Grigorescu, pictor al naturii“, ocazie cu care am descoperit însă un Grigorescu surprinzător prin teme: bătrâne, vânat, nori (sic!), Bărăgan.

“Bătrâna cu gâşte” este însoţit în expoziţie de câteva studii pentru personajele tabloului. Privirea bătrânei – curioasă, încercată de viaţă şi zâmbitoare, este atrasă de un eveniment anunţat de un cârd de gâşte. Povara anilor îi este ajutată de un baston cu puţin mai înalt decât un copil care se zgâieşte şi el în direcţia indicată de gâşte.

Curiozitatea jucăuşă este asociată cu bătrâneţea fără echivoc. Această vârstă nu este proprie preferinţelor de portretistică ale lui Grigorescu, dar lumina care inundă chipul femeii nu îşi propune să scoată la iveală defecte, ci să pună în valoare expresivitatea unui chip.

Modul în care pică lumina în tablou, fizionomia, basmaua încolăcită pe capul femeii, boneta copilului pe căpşorul prea-blond îţi dau senzaţia că priveşti o pictură flamandă.

Are loc o schimbare de registru la “Evreul cu gâsca”. Nici nu-mi închipuiam că Grigorescu ar fi putut picta evrei, pentru simplul motiv că nu vedeam unde ar fi putut cunoaşte el, născut în Dâmboviţa, călătorind şi zugrăvind prin Prahova, evrei. Dar se pare că pictarea Mânăstirii Agapia l-a apropiat de fieful evreilor din Moldova acelor vremuri. Mai mult, se spune că “Evreul cu gâsca” a făcut senzaţie la expoziţia universală de la Paris din 1867.

Tematica e completată de picturi precum “Evreu galiţian” sau “Târgul de la Bacău”, având în prim-plan o negociere condusă de evrei tradiţionalişti, cu pălării negre şi perciuni cârlionţaţi.

Cât despre natură, ea este un amestec de culoare îndrăzneaţă şi sugestie. Preferatele peisaje de la Posada, aproape de Câmpina unde Grigorescu îşi cumpărase o casă (devenită azi muzeu - B-dul Carol I nr. 166, Câmpina, Prahova), crângurile, câmpurile cu căpiţe de fân freamătă de viaţă, oferind o culoare intensă, în permanentă schimbare.

Lumina străpunge lizierele şi se arată în unghiuri nebănuite, punând în contrast aceleaşi frunzişuri dominate de lumină sau puse sub adăpostul umbrelor. Este interesant de văzut pe parcursul expoziţiei cum această generozitate coloristică începe să se estompeze treptat-treptat, urmând boala de ochi de care a suferit Nicolae Grigorescu spre sfârşitul vieţii. Critica a numit această perioadă “perioada albă”, tocmai datorită ceţii care pare să se aştearnă peste toate picturile sale. Personajele pierd din precizia contururilor, drumurile par acoperite de colb tocmai ridicat de carele grele cu boi, natura însăşi pierde din prospeţime, se depigmentează.

Peisajele lui Grigorescu se bucură din plin de tehnica picturii în aer liber, numită la Barbizon “plein air”. Centrul de interes al picturilor sale este rareori plasat central, ca şi cum în orice moment i s-ar putea adăuga un altul sau ca şi cum oricare ar fi zona din natură, ea poate aduce motive de prezentare sau de reprezentare.

Luminişul de la începutul expoziţiei este o încântare pentru ochi şi pentru suflet deopotrivă: parcă simţi cum mestecenii murmură în adierea vântului, aducând miros de iarbă. Fiecare frunzuliţă a fost observată şi pictată, dar a fost transpusă şi întreaga atmosferă care transmite senzaţia că respiri aer proaspăt. În acelaşi mod marinele aduc briza şi rezonanţa stărilor personajelor cu ambientul prin disoluţia contururilor.

Un tablou care, singur, merită vizita la MNAR este “Bărăgan” şi poate fi descris după abordarea lui Antoine de Saint-Exupéry:

Ce vezi cu ochi trupului: o pânză împărţită pe orizontală aproape nepărtinitor între două culori. În partea de jos – pământiu, în jumătatea de sus – un oarecare albastru deschis, pigmentat neconvingător. Nimic mai mult. În orice caz, nimic din ce am învăţat la orele de pictură: fără centru de interes, o alegere îndoielnică a expresivităţii prin culoare, beneficiind în schimb de un echilibru supărător al perspectivei dat de plasarea liniei orizontului.

Ce vezi cu ochii minţii: un Bărăgan ars de soare, cu pământul secătuit, crăpat, ostenit, aproape fără viaţă, deasupra căruia lâncezeşte un cer inundat de propria lumină. Peisajul astfel imortalizat pare fără speranţă, împăcat cu gândul că nu e loc de evoluţie, ci doar nevoie de acceptare.

Este interesant cum nu “Carele cu boi” (uneori de dimensiuni monumentale) mi-au transmis forţa expresivităţii, ci acest tablou care la prima vedere poate părea în cel mai bun caz unul neterminat. Măcar el merită văzut la Muzeul Naţional de Artă al României, dincolo de faptul că sunt scoase la lumină tablouri pe care nu le văzusem încă nici în album, nici în alte expoziţii.

Publicat de Delia Stănescu
in categoriile Articole, Pictura, Muzee, Expozitii
2 comentarii