Broadway Boogie-Woogie
Mondrian considera că jazz-ul şi dansul sunt genuri excepţional de neoplastice. De altfel, din anul 1929, Mondrian îşi numeşte tablourile fox-trot. Folosindu-se de o melodie Boogie-Woogie, Sheila Graber realizează o animaţie care prezintă într-o manieră destinsă şi amuzantă evoluţia picturii lui Piet Mondrian spre neoplasticism, plecând de la lucrările “Copacul roşu” (1908), “Copacul argintiu” (1912) şi “Măr în floare” (1912), care scutură succesiv influenţele fovismului, neoimpresionismului şi cubismului din opera sa de până atunci, şi terminând - trecând printr-o serie de variaţiuni geometrice şi cromatice - cu pictura “Broadway Boogie-Woogie” (1942-43), în care culorile fundamentale, îmbinate în pătrate, pulsează de ritm şi cadenţă.
