Atelierul. Modelul. Pictorul
Miercuri, 18 iunie 2008, ora 18:00, la Muzeul Naţional de Artă al României are loc vernisajul expoziţiei “Atelierul. Modelul. Pictorul”. Expoziţia cuprinde o selecţie tematică de aproximativ 80 de lucrări din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, ce urmăreşte în evoluţie procesul de apariţie a operei de artă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în perioada interbelică.
Structurată pe trei nivele conceptuale - atelierul, modelul, pictorul - expoziţia invită publicul să asiste la instaurarea tabloului, printr-un parcurs în spaţiul de făurire a operei de artă - atelierul artistului, alături de modelul-muză, urmărind dialogul esenţial al pictorului cu sine reflectat în autoportret.
În expoziţie sunt prezenţi artişti faimoşi, precum Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Sava Henţia, G.D. Mirea, Nicolae Vermont, Alexandru Satmari, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Jean Al. Steriadi, Eustaţiu Stoenescu, Samuel Mutzner, Iosif Iser, Camil Ressu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, sau mai puţin cunoscuţi, ca Ion Tincu, Theodorescu Romanati, Tache Soroceanu, Nicolae Enea sau Adam Bălţatu.
Parcursul expoziţional trece în revistă principalele tipuri de ateliere în care artiştii şi-au conceput şi realizat creaţiile: casele-atelier ale pictorilor – a căror atmosferă divulgă personalitatea artistului, atelierul-şcoală - cu modelul în centru şi studenţii în faţa şevaletului, atelierul în aer liber – coloniile artistice de la Barbizon şi Balcic sau Baia Mare unde pictorii creau în aer liber, stabilind noi coordonate stilistice, sau chiar atelierul improvizat în timp de război.
Numeroasele lucrări cu interiorul atelierului au şi o valoare de document pentru aspectele vieţii în epoca respectivă. Construcţia şi amenajarea decorativă a atelierului reflectă opţiunea stilistică a fiecărui artist, uneori inspirat de un model occidental. Spaţiul atelierului poate adăposti felurite activităţi independente, excluzînd prezenţa pictorului şi actul elaborării tabloului. Atelierul este încăperea cu multiple funcţionalităţi, de spaţiu casnic, familial.
În acest context, modelul devine spiritul locului şi îşi împlineşte vocaţia de inspirator. El apare costumat sau nud, cu însemnele stilistice generale ale epocii. În pictura românească de la sfîrşitul secolului XIX sunt preferate ca ipostaze ale feminităţii ţiganca şi odalisca, la care se adaugă figura ţărăncii, o apariţie mai puţin exotică, dar la fel de pitorească. În perioada interbelică evoluţia gustului merge spre redarea realistă. Modelul nu mai este un simbol, ci un reprezentant al vieţii cotidiene şi în consecinţă realist.
În finalul acestei plimbări imaginare prin ateliere îşi va face apariţia şi amfitrionul, pictorul responsabil cu instaurarea tabloului: el se pictează pe sine pentru ca prin autoportret să se prezinte spectatorului şi să-şi infrunte posteritatea artistică. În pictura românească, autoportretul nu este în general problematic. Artistul urmăreşte o redare veridică a trăsăturilor fizionomice, a ţinutei generale, asemănătoare potretelor de aparat, dar sunt prezente şi atitudini sau gesturi care sugerează o stare sentimentală sau emoţională.
