artă scită
Arta scită este arta popoarelor mai mult nomade - sciţi - care străbat Europa sud-estică, mai ales în sudul Rusiei şi teritoriile româneşti din câmpie, până prin sec. III î.H., venind din Răsărit.
Obiectele, majoritatea din aur, se conformau stilului zoomorfic. Ceea ce caracterizează în general arta scitică este simplificarea îndrăzneaţă si expresivă, obţinută prin eliminarea multor detalii mărunte şi prin accentuarea unor trăsături esenţiale, orice animal apărând într-o formă de sinteză: animale singure sau fantastice, monstruoase - sirene, grafoni, himere etc. Simplificarea şi stilizarea formelor vii era însoţită de o ornamentare uniformă, fără nicio legătură cu realitatea, constând din repetarea pe o linie prelungită a unei teme decorative sau “cloisonne”. Cam prin sec. V î.H, acest stil se modifică în contact cu arta greacă a cetăţilor de pe malul Mării Negre. Ceva din caracterul stilului clasic a pătruns şi a rămas şi la sciţii din Rusia meridională: animale fantastice, grupuri de animale “sintetice” (reprezentarea unor figuri într-o situaţie care se apropie de realitate, fără preocupare de simetrie) sau “antitetice” (grupări imaginate simetric pe o linie mediană faţă în faţă sau spate în spate). Tot sub influenţa stilului clasic, nomazii adoptă şi ornamente florale sau teme decorative clasice, ce se amestecă cu animalele.
