artă merovingiană
Când se vorbeşte despre arta merovingiană, se face referire de fapt la naşterea artei preromanice sub aspectul ei merovingian, denumit astfel după dinastia domnitoare în Francia (secolele V-VIII d.Ch). Lucrurile găsite în mormintele merovingiene şi care caracterizează oarecum această perioadă de tranziţie se înscriu în trei categorii mai importante.
Prima categorie se referă la giuvaeruri (orfevrăria), care este predominantă. De altfel, în epoca merovingiană artele care domină sunt acelea denumite “minore” şi care au în vedere găteala trupului şi ornamentarea obiectelor uzuale. Ele imprimă caracterul lor până şi picturii şi arhitecturii, cu totul invers decât în alte perioade artistice, începând cu cea clasică. Astfel, tehnicile care vor servi la la confecţionarea bijuteriilor merovingiene din aur şi pietre preţioase sunt “cabochon” şi “cloisonne”.
Stofele sunt cea de-a doua formă a producţiei artistice, cele mai multe provenind din Persia, Asia Mică sau Bizanţ. Sunt extrem de căutate de europeni din pricina materiei bogate şi strălucitoare, a scenelor si a armoniei de culori. Influenţa acestor textile asupra artelor minore şi asupra sculpturii a durat secole de-a rândul, până în Evul Mediu.
A treia formă de artă, deosebit de preţuită, este miniatura. Dar ea nu este proprie artei merovingiene, deoarece miniaturi s-au lucrat în toate timpurile. Printre cele mai somptuoase, la începutul erei creştine, sunt cele siriene si bizantine. Aceştia concepeau ornamentaţia unui manuscript sub forma unor scene plastice mai mult sau mai puţin realiste (ex. “Geneza din Viena”), pe când pentru armeni şi copţii din Egipt era importantă semnificaţia teologică sau ornamentul ca atare; chiar şi reprezentarea inevitabilă a unei persoane se supunea unui stil mai mult abstract.
Pentru călugării irlandezi, o înluminare de manuscript înseamnă nu o evocare de persoane sau o explicaţie de text, ci o încolăcire de linii, de curbe şi contracurbe, de întorsături şi răsuciri care fac ca obiectele si persoanele reale să-şi piardă individualitatea, ele reprezentând un punct de plecare al imaginaţiei care brodează, uită de sine până la absurd.
În ceea ce priveşte arhitectura, constructorii merovingieni au pierdut cu totul vechile tradiţii de zidire ale romanilor. Pietrele sunt mici şi prost tăiate. Apar din ce în ce mai multe construcţii din lemn, fie că vin din ţările nordice, fie că reprezintă o revenire la construcţiile autohtone.
Sculptura va avea şi ea de suferit de pe urma ignoranţei, a lipsei de experienţă şi tradiţie a artiştilor. Astfel, relieful nu mai este produs prin săpare ori accentuarea volumului, ci abia indicat prin găurirea cu trepanul, sublinierea cu cinabru roşu a contururilor unui desen gravat, prin colorarea cu negru a fondurilor peste care se ridica puţin relieful, sculptura având tendinţa să devină bidimensională.
Pictura care decora în special interiorul lăcaşurilor sfinte era de o splendoare excepţională prin bogăţia şi vivacitatea coloritului, dacă nu prin calitatea desenului si armonia compoziţiei.
