Galeria de Arta

arta pentru tine

  11.07.2007

artă chineză

Arta chineză a atins în Asia, ca şi în întreaga lume, aceeaşi importanţă ca şi arta indiană. Dar arta chineză se deosebeşte de arta indiană prin două elemente esenţiale.

Prima deosebire se referă la însuşi procesul de dezvoltare. În perioada dinastiilor Şang In (1600-1122 î.Ch.) şi Ciou (1122 sau 1027-256 î.Ch), arta chineză a străbătut o strălucită perioadă de artă primitivă, cu totul originală, căreia îi datorează practic caracterul ei specific şi total deosebit de al oricărei arte din lume. Chiar dacă a suferit şi diverse influenţe străine, nu şi-a piedut niciodată caracterul personal, ştiind să subordoneze elementele străine scopurilor sale proprii. În schimb, arta indiană nu a fost atât de independentă în perioada de început a evoluţiei sale, dobândindu-şi caracteristicile pe parcursul dezvoltării sale ulterioare.

Cea de-a două deosebire estentială constă în faptul că arta indiană şi-a dezvoltat în mod strălucit sculptura, pe când în arta chineză rezultatele cele mai impresionante au fost obţinute de artişti în pictură. În arta indiană, punctul de plecare este întotdeauna omul, în timp ce în arta chineză acesta este peisajul.

Iarna pe lac, Tang Yin (1470-1523)

Cărturar lângă o cascadă, Ma Yuan (1190-1224), dinastia Şung

La cultivarea dragostei pentru peisaj au contribuit credinţele religioase, care se bazau pe cultul contemplativ al forţelor naturii, reprezentate simbolic, fără antropomorfizarea acestora sub forma zeităţilor. Acelaşi caracter non-figurativ se manifestă chiar şi în ceea ce priveşte cultul străbunilor, ale căror chipuri erau înlocuite cu tăbliţe cu numele înaintaşilor. Numai cu totul excepţional auzim de portrete ale celor mai renumite personalităţi, înconjurate de o veneraţie aproape religioasă.

Fragment din tabloul “Portretele celor 13 împăraţi” (împăratul Wu), Yen Li-pen (n.673), dinastia T’ang. Sul orizontal, tuş colorat pe mătase

Abia mai târziu, sub influenţele străine, în China apare plastica religioasă propriu-zisă. Astfel, sub influenţa budismului, prin contopirea dintre meditaţia indiană şi dragostea chinezilor pentru natură, se atinge un nou ideal de înţelept chinez, care contemplă fericit şi cu infinită atenţie învârtejirea unui nor, o crenguţă de cireş sau un viermişor.

Ascultând vântul care murmură prin crengi, Ma Lin (1246), tuş şi culori deschise pe mătase

Aşadar, cele mai specifice trăsături ale artei chineze sunt legate de credinţele religioase, simplitatea tematicii, cât şi a conţinutului interior al artei fiind legate de principiile practice de viaţă ale chinezilor; principii care au rezistat mii de ani datorită înţelepciunii lor incontestabile. Însă în momentul în care forţa creatoare a Chinei este epuizată, elementul care dispare în primul rând este conţinutul interior al artei, urmat de slăbirea lirismului. Practicismul exagerat duce la manierism, inventivitatea secătuită se manifestă în special în arta aplicată.

Din păcate, monumentele din perioadele cele mai evoluate nu s-au păstrat decât fragmentar, în Europa ajungând mai ales cele care datează din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, adică din perioada de declin. Aşa se explică de ce arta chineză nu a putut fi apreciată mult timp la justa ei valoare, unde cunoştinţele despre aceasta s-au limitat la porţelan. Dar chiar şi în condiţiile în care multe opere de artă executate în bronz, lemn sau lac, care umpleau odinioară templele din oraşele mari, au dispărut, chiar dacă monumentele timpurii au pierit cu desăvârşire, iar cele din perioada de maturitate nu sunt prea numeroase, tot ceea ce a rămas dovedeşte că ne aflăm în faţa unei arte care s-a ridicat până la cele mai înalte trepte ale spiritului uman.

Bătrân ameţit întorcându-se de la o sărbătoare sătească, Li T’ang (dinastia Şung, începutul sec. al XII-lea). Tuş şi culori deschise pe mătase

Publicat de Silvia Velea
in categoriile Dictionar
Comenteaza!

Alte articole pe subiecte similare

Nici un comentariu. »

Nici un comentariu pana acum.

Adauga un comentariu

© 2007-2024 GaleriaDeArta.com