Intalnirea cu Rafael
Ana Blandiana scria despre impresia de modestie si sobrietate pe care o lasa Florenta dupa stralucirea aristocrata a Venetiei. Impresie asupra careia revine, înlocuind modestia aparenta a Florentei cu un lux mai ascuns, mai subtil, mai calculat. Fatadelor somptuoase ale Venetiei le corespund aici exterioare de o stranie si perfect proportionata austeritate, contrastand cu podoabele si luxul interior. Scriitoarea engleza Laurie Lee exclama cu naduf: “M-am saturat de Florenta, oras adorabil, dar indigest. Ochii mi-au fost umpluti de tablouri si fresce. Am inceput sa tanjesc dupa regiunile reci, aerul de tara, maslinii salbatici fara varsta si cucul necatalogat.”
Pentru mine, Florenta a fost singurul oras a carui frumusete nu mi-a golit sufletul de substanta, lasandu-mi doar minunata senzatie de a nu mai apartine niciunui loc, niciunui timp, asemenea momentului din zorii zilei cand visul se ingemaneaza cu realitatea. Pentru mine, Florenta a insemnat in primul rand intalnirea cu Rafael. Nu ametitor, ca in frescele “Celor 4 Stanze” din Palatul Vaticanului, ci ochi in ochi, viu, prin “Donna Velata” din Palazzo Pitti. Am stat minute in sir in fata acestui tablou, aproape fara suflare, cu dorinta coplesitoare si voluptoasa de a intinde mana ca sa simt caldura si carnatia obrazului acelei tinere femei necunoscute.
Mi-am adus aminte de o replica din filmul “Destinul pensulei”, in care personajul Vermeer il intreaba pe brutar: “La ce bun sa fac tablouri. Ce nevoie mai are lumea de inca un chip pictat pe panza?”. La care brutarul raspunde: “Lumea n-a stiut niciodata de ce are nevoie. Noi ii dam ce avem, eu paine, tu tablouri.”
Silvia Velea
