Artele minore bizantine
Manuscrisele cu anluminuri sunt manuscrise decorate sau ilustrate, mai ales cele care folosesc aurul, argintul şi o coloristică bogată, aşa cum sunt manuscrisele realizate în Evul Mediu. Manuscrisul are o origine antică. În vechiul Egipt era ceva obişnuit ca pe foi de papirus să se scrie şi să se facă miniaturi, care apoi se închideau în sarcofage, să-l însoţească pe mort pe ultimul drum.
În civilizaţia alexandrină, el încetează de a fi o operă de conţinut sever şi mereu acelaşi şi începe să devină un mijloc plăcut şi atrăgător de povestire. Sub Justinian ajunge la o mare dezvoltare, bucurându-se de simpatie şi în timpul iconoclaştilor (arta ornamentală cunoscând sub ei o mare înflorire, fiind singura manifestare estetică permisă).
Se vor remarca două stiluri fundamentale, unul în care scenele sunt redate în mod unitar, fiecare scenă figurând un tablou complet, al doilea va fi stilul poveştilor, cu scene cursive.
Un tip deosebit de miniatură este “Codex Rossanensis” (biblioteca episcopală din Rossano), în care personajele sunt reprezentate direct pe fondul manuscrisului (de obicei de culoare purpurie). “Codex Rossanensis” e o adevărată lucrare de artă, scris cu litere de argint pe un pergament fin purpuriu. Are 18 picturi în culori, cu scene din Evanghelii şi cu figuri a 40 de prooroci din Vechiul Testament. Numără 188 de foi, iar la început conţinea cele 4 Evanghelii, însă unele foi au fost deteriorate de umezeală. Datează din sec. VI şi este unul dintre cele mai vechi manuscrise cu anluminuri ale Noului Testament care s-a păstrat până în zilele noastre.
Pe artist nu-l mai interesează aspectele vieţii reale, el vrea să trezească anumite idei în privitor. Detaliile inutile au dispărut, expresivitatea s-a îmbogăţit prin simplificarea trăsăturilor personajelor. Felul acesta de a concepe opera este mult mai aproape de spiritul bizantin.
De timpuriu, sunt preferate chipurile sobre, cu trăsături ascuţite, pomeţi proeminenţi şi ochi mari şi adânciţi în orbite, dar plini de iubire arzândă pentru Hristos.
În cea de-a doua perioadă bizantină, miniatura şi manuscrisul devin din ce în ce mai mult o artă de curte, unde vor suferi o vagă influenţă a antichităţii clasice. Dorinţa artistului este de a se apropia de canonul clasic, de a da figurilor armonie şi eleganţă, în proporţii şi mişcări, în felul în care sunt drapate. Evident, în arta aceasta va persista un substrat abstract teologic, propriu artei bizantine.
Peisajul, ca fond al scenelor reprezentate, reapare în sec. XI, ca urmare a tradiţiei populare de a lega o imagine sau o scenă din viaţa unui sfânt de o localitate concret reprezentată (de cele mai multe ori imaginată). O probă mai mult de evoluţia miniaturii, de caracterul popular narativ al operelor din vremea aceasta este şi faptul că nu mai avem de-a face cu Evangheliare sau cu reprezentări abstracte de simboluri ale religiei, ci cu vieţile sfinţilor.
Este de remarcat că, în timp ce figurile sunt desenate cu îndemânare şi grijă pentru atitudinea naturală, peisajul este reprezentat aproape simbolic şi fantezist. Artiştii par să ignore complet perspectiva. Clădirile, de asemenea, fără nicio raportare la legile proporţiei, sunt colorate numai ca parte a unei scheme coloristice. Sunt roz, albastre, verde pal, violet, galbene, doar pentru a plăcea ochiului. Pentru că pictorul supune armonia cromatică unei scheme îndeosebi simple, el nu dă atenţie realităţilor din viaţa oraşului, exceptând cazul în care, într-adevăr, era ceva obişnuit în acele vremuri de a se picta exteriorul caselor în acest stil strălucitor.
Trecerea de la manuscrisul propriu-zis la icoană se face natural. Manuscrisul, destinat să înveţe pe cei neştiutori adevărurile religiei, încetează atunci când creştinismul devine religia tuturor, pentru a dobândi rol de comentator sau de explicator teologic al unui text. Uneori, chiar ele înlocuiesc icoana propriu-zisă.
Istoricul de artă Julia De Wolf Addison observa că pigmenţii folosiţi în manuscrisele bizantine sunt strălucitori, ultramarinul fiind folosit din belşug. Zonele cele mai importante sunt de obicei acoperite cu aur, aplicat în linii fine şi strălucitoare, creând astfel un efect de lumină asupra imaginii pictate într-un mod foarte decorativ. În mozaicurile de perete pot fi remarcate aceleaşi caracteristici şi s-a presupus adesea că aceste linii de aur îşi au originea în încercarea de a imita smalţurile “cloisonne”, în care aceste linii aurii separă diferitele spaţii colorate. Această teorie este plauzibilă, dacă se ţine seama că smalţul bizantin este aşa-numitul smalţ în “cloisonne”.
Smalţurile bizantine sunt astăzi extrem de rare. Ele însă au creat o întreagă tehnică în Apusul Europei, prin imitaţie.
Stofele preţioase deţin un rol important, mai ales cele care reprezintă scene de vânătoare sau simboluri religioase. Când pentru prima dată cercetătorii au găsit în mormintele creştinilor egipteni stofele care azi se găsesc în muzeele lumii, a fost o adevărată revelaţie în ceea ce priveşte perfecţiunea lor. Din Egipt, pe de-o parte, din Persia sasanidă, pe de alta, această artă a trecut în bizanţ, unde s-a bucurat de o mare preţuire la curte împăratului şi în toate clasele sociale cu stare din Imperiul Bizantin.
Bibliografie:
“Manual de istoria artei”, de George Oprescu
“Introducere în artă”, de Arthur F. Jones
