Poemul infinit
Vineri 4 septembrie 2009, ora 17:00, la Galeria Orizont din Bucureşti are loc vernisajul expoziţiei de sculptură şi pictură a lui Nicolae Răzvan Mincu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, intitulat “Poemul infinit”.
Nicolae Răzvan Mincu declară: “Încerc să surprind ideea contingentului ce se sacralizează în conexiune cu Divinitatea - partea pneumatică a formelor, a lucrurilor care, odată atinse de Demiurg, învie, înfloresc. Mai întâi de după nor vorbeşte Creatorul - 3 cazuri scripturistice, Moise pe muntele Horeb, la botezul în Iordan si în grădina Ghetsimani -, apoi Cuvântul împlinit se transformă într-o grădină tăcută unde toată făptura se iluminează.”
Odată cu vernisajul expoziţiei, Editura Vinea lansează două cărţi: Nicolae Răzvan Mincu - “K3 maşina de citit gânduri”, poeme (”…statuia a alunecat în nisip, iar nisipul în clepsidră/ omul-transparent s-a pierdut în omul-teluric/ şi imediat peste lucruri a dat bruma”), şi Nicolae Macovei - “Dincolo de imagine”, cronici de artă (”Totul se comunică, se simte, se trăieşte într-un amestec tot mai greu de despărţit dintre real şi ficţiune, dintre manipulatori şi manipulaţi, dintre fizic şi virtual, dintre propria noastră fiinţă şi semenii noştri de ieri şi de mâine.”). Despre volumul de critică “Dincolo de imagine” vor vorbi Iolanda Malamen, Cornelia Maria Savu şi Nicolae Tzone.
Purtând subtitlul: “Însemnări subiective”, volumul “Dincolo de imagine” pare a fi o raritate printre apariţiile anului 2009. El reuneşte cronici de artă plastică - scrise între anii 1987 şi 2007 - închinate artistilor plastici români contemporani, majoritatea lor fiind publicate în reviste de specialitate ori în presa cotidiană. Volumul mai cuprinde consemnări despre arta digitală (Computer Arts) sau despre artişti de pe alte meleaguri şi notaţii despre arta ori cultura prezentului.
Fără a adopta viziunea şi termenii criticului de specialitate, autorul încearcă mai degrabă să descopere încărcătura ideatică şi resorturile individualizante ale artiştilor asupra cărora se apleacă, renunţând complet la orice încifrare academică a limbajului şi a relaţiei dintre rigorile teoretice ale esteticii ca disciplină şi lucrările dintr-o sală de expoziţie. Sensul acestui demers este evident, chiar dacă poate trezi o anumită suspiciune, mai ales în rândul criticilor profesionişti, mulţi, puţini câţi au mai rămas şi câţi mai acordă importanţă discursului mediatic dintre public şi opera de artă contemporană. Dialogul, în cazul de faţă, despre artistul român contemporan şi consumatorul de artă din zilele noastre trebuie să se poarte cât mai aproape posibil de cerinţele acestuia din urmă.
Asaltat de “imagini”, chiar bombardat zi de zi de ele, paradoxal, s-a produs un fenomen îngrijorător, dacă nu de-a dreptul dramatic: interesul faţă de arta plastică expusă în galeriile de artă s-a micşorat ori chiar a dispărut, înlocuit fiind de “surogatele” imagistice extra-artistice. Iar în această “ruptură” tragică şi irepresibilă este imposibil să nu te întrebi dacă nu cumva apare şi responsabilitatea criticului de artă. Poate fi vorba numai despre o acuză imaginară?
Indiferent de poziţia adoptată în această problemă, lucrurile nu pot fi tratate cu “răceală”, fie ea şi mascată sub cele mai savante explicaţii sociologice. Una dintre cele mai responsabile dar şi “fierbinţi” funcţii sociale ale criticului, fie el şi “neacademic” ori declarat “subiectiv”, este de interfaţă între creator şi public. Autorul îşi asumă această “funcţie” în toate paginile cărţii, dar şi în patosul reţinut, însă plin de admiraţie faţă de artiştii consemnaţi, poate, unii într-un mod nejustificat din punct de vedere valoric. Oricum, o carte închinată numai artiştilor români contemporani nu a mai fost semnalată de multă vreme şi acest lucru în sine merită a fi “consemnat” la rândul său, dincolo de subiectivismul ori afirmaţiile nu întotdeauna riguros argumentate ale autorului.
