Galeria de Arta

arta pentru tine

  2.04.2008

vitraliu

Vitraliul se defineşte din două puncte de vedere: atât ca tehnică decorativă, care constă în asamblarea de bucăţi de sticlă colorată într-un panou translucid, destinat ornamentării ferestrelor, cât şi ca obiect artistic rezultat, reprezentat de însuşi panoul transparent, constituit din fragmente de sticlă incoloră, de sticlă colorată în masa ei sau pictată policrom cu culori de email, montate într-o reţea de plumb şi susţinute de o armătură de fier.

vitraliu, Musée de l’Oeuvre Notre-Dame, Strasbourg, cca. 1200

În ceea ce priveşte tehnica vitraliului, mai întâi se confecţionează un carton de mărimea reală a ferestrei, conceput de la bun început pentru includerea unei armături de plumb. Reţeaua metalică are o dublă menire, aceea de a încadra şi a prinde bucăţile de sticlă ce urmează să fie tăiate şi aceea de a indica contururile principale ale figurilor. Contactul nemijlocit între două culori ar avea un efect neplăcut, în timp ce mica întrerupere face ca fiecare culoare să se distingă în totalitate. Apoi se decupează bucăţile de sticlă, se aşază provizoriu în armătura de plumb, pentru a se efectua retuşurile. Bucăţile de sticlă se dezasamblează şi se coc, pentru a fi încastrate definitiv în reţeaua metalică.

Vitraliul antic se realiza prin asamblarea pe o placă de sticlă a întregului panou decorativ, folosindu-se o substanţă aderentă compusă din praf de sticlă şi liant incolor. Totul era introdus în cuptor şi ţinut până se realiza fuziunea decupajelor între ele şi a acestora cu suportul vitros. Cele mai vechi vitralii au fost descoperite într-o epavă, scufundată în portul sudic al Corintului - Kencherai, fiind considerate de provenienţă alexandrină şi datate la mijlocul sec. IV î.Hr.

În Evul Mediu, fabricarea sticlei prezenta neajunsuri tehnice, în sensul că plăcile aveau grosimi inegale şi suprafeţe ondulate sau încreţite. Însă aceste imperfecţiuni de realizare constituiau un avantaj din punct de vedere estetic, deoarece razele de lumină se reflectau în mod neregulat, dând naştere unor efecte optice deosebit de frumoase. În plus, amestecarea neintenţionată a unor substanţe impure în masa sticloasă creştea armonia culorilor prin tonuri moi şi mai refractate. O altă metodă de obţinere a unor nuanţe de culoare era adăugarea, în mod intenţionat, a unor foiţe subţiri de cupru în masa sticloasă incandescentă. Foiţele de cupru dispuse de-a valma provoacă în sticla răcită o refractare diferită a luminii, dând impresia unui foc lăuntric magnific.

vitraliu, Catedrala din Le Mans, Franta, secolul XIII

Ferestrele policrome de biserici, având probabil numai motive decorative, sunt atestate cu începere din sec IV. Renumite sunt cele de la “Sfânta Sofia” din Constantinopol, din secolul VI. Fereastra cu figuri ia naştere la sfârşitul secolului X. Cel mai vechi ciclu păstrat se găseşte în nava centrală a domului din Augsburg, din anii 1130-1140.

vitralii, “Sfânta Sofia” din Constantinopol

vitralii, Augsburg, secolul XI

Această modalitate specifică de a rezolva închiderea unui gol de fereastră era obţinută iniţial numai prin montarea în rame de plumb a unor bucăţi de sticlă multicolore, colorate în masa turnată (gotic). Începând din Renaştere şi până în secolul XX, montajul de piese colorate este completat tot mai mult cu adaosul detaliilor pictate, cu scopul obţinerii unor compoziţii mai naturaliste, dar în detrimentul unor efecte estetice care se bazau în principal pe relaţia dintre suprafaţa colorată, inertă în sine, şi forţa mistică a luminii care o însufleţeşte.

Arta vitraliului cunoaşte două mari perioade de înflorire. Prima perioadă cuprinde secolele XII-XIII, când ferestrele au geamuri de sticlă incoloră, subliniate cu un chenar policrom, pictat cu pensula, sau vitralii colorate în masa sticlei, asemănătoare mozaicurilor, dar transparente. A doua perioadă se înscrie între secolele XIV-XV, marcată de apogeul stilului gotic, în care fragmentele de sticlă sunt mai mari şi se folosesc adesea două straturi de sticlă suprapuse, unul incolor, mai gros, peste altul colorat, lucru care permite o intensificare a tonurilor. În biserica gotică, pereţi întregi sunt formaţi din sticlă colorată, ceea ce ajunge să fie hotărâtor pentru impresia de spaţialitate. De asemenea, vitraliul gotic îşi dobândeşte frumuseţea artistică tocmai pentru că foloseşte foarte puţine culori acordate între ele, mai ales aur, albastru, roşu şi violet. Însă fereastra pare în ansamblul ei bogată prin numărul mare de bucăţi de sticlă. Începând din secolul XV, se înregistrează o distanţare de forma abstractă şi o apropiere de pictura de şevalet.

vitralii, Catedrala din Koln, secolul XII-XIII

După Reformă, vitraliul este proscris în ţările protestante. În secolele XVII-XVIII, arta vitraliului decade, cu excepţia celor realizate în Anglia. În secolul XIX, manufactura franceză Sevres încearcă, fără succes, o revenire la tradiţia vitraliului gotic. La începutul secolului XX, se asistă la o reînviere a vitraliului, datorită artiştilor Art Nouveau (Chagall, Braque, Fernand Leger etc), care creează vitralii moderne ce se integrează perfect în stilul arhitecturii civile şi religioase.

vitraliu, de Marc Chagall
vezi tot albumul

Bibliografie:
“Dicţionar de artă”, Editura Meridiane
“Drumuri spre artă”, Heinrich Lutzeler

 

Publicat de Silvia Velea
in categoriile Pictura, Dictionar
1 comentariu

Alte articole pe subiecte similare

1 Comentariu »

  1. ma intereseaza care sint autorii de vitralii de la Sainte Chapelle, Paris…pls

    Comentariu de nadia | 24.10.2009

Adauga un comentariu

© 2007-2019 GaleriaDeArta.com