Galeria de Arta

Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci s-a născut pe 15 aprilie 1452, într-un mic sat toscan, nu departe de Florenţa. Este fiul nelegitim al notarului Piero Antonio da Vinci şi al Catarinei, o femeie despre care se spune că lucra pentru Piero. La vârsta de trei ani, Leonardo a fost luat de lângă mama sa, de educaţia lui ocupându-se tatăl său, un bărbat instruit, care avea să descopere curând pasiunile şi abilităţile extraordinare ale fiului său. Matematica, muzica, poezia, chimia, dar şi scrima, dansul şi călăria sunt domenii în care micul Leonardo se dovedeşte un elev extraordinar. Însă lucrul pentru care are o atracţie deosebită este desenul, în favoarea căruia petrece cel mai mult timp.

Tatăl, impresionat de talentul fiului său, îi va prezenta pictorului şi sculptorului Andrea Verrocchio câteva dintre lucrările acestuia. Fără să stea pe gânduri, Verrocchio recunoaşte geniul lui Leonardo şi, în 1469, îl ia la el în ucenicie. În atelierul lui Verrocchio, Leonardo dobândeşte cunoştinţele de bază din domeniul sculpturii şi arhitecturii şi picturii. Se spune că, în 1475, Verrocchio îl roagă pe Leonardo să îl ajute la pictarea tabloului “Botezul lui Isus”, aflat astăzi la Galeriile Uffizi din Florenţa. Leonardo a pictat decorul şi îngerul îngenuncheat. Verrocchio a fost atât de uimit de măiestria lui Da Vinci, încât a hotărât să renunţe la pictură, pentru a se dedica sculpturii.

În 1480, Leonardo da Vinci este acceptat la vestita academie din piaţa San Marco din Florenţa, fondată de Lorenzo de Medici. Apropierea dintre cei doi bărbaţi s-a făcut pe baza asemănării dintre caracterele lor. După cum scrie Andre Chastel, “pe amândoi îi caracteriza aceeaşi iubire contradictorie pentru ceea ce era de o deosebită eleganţă sau pentru burlesc, acelaşi gen de umor şi aceeaşi vervă toscană.”

Deşi Leonardo se bucura de o viaţă îndestulată şi de căutare la Florenţa, nu a reuşit să pătrundă în cercurile intelectuale ale oraşului. Artistul nu era un filosof-erudit, ci mai degrabă un autodidact ferm, bine ancorat în realitate. Când nu mergea la petrecerile din familia Medici, prefera să studieze chipurile oamenilor care treceau pe stradă. Şi-a dat seama că nu se va putea realiza în Toscana, deoarece modernitatea descoperirilor sale este adesea prost înţeleasă, în parte şi din cauza iritării pe care o stârnea concetăţenilor lui prin caracterul său capricios.

La treizeci de ani, pleacă la Milano, la curtea principelui Lodovico Sforza, unde îl farmecă pe acesta cântând la lăută, un instrument muzical inventat de Leonardo, “executat în mare parte din argint şi având forma unui craniu de cal. Când se interpreta ceva la el, instrumentul era mai puternic, sunetele mai răsunătoare decât oricare altele”, după descrierea lui Vasari. Dar Leonardo nu venise la curtea “Maurului” mânat de talentul său muzical, ci cu scopul de a realiza o statuie ecvestră a tatălui lui Lodovico, turnată în bronz. Statuia, care urma să măsoare peste 7 metri, nu a fost realizată, din considerente tehnice care priveau procedeul turnării în bronz.

Însă activitatea lui Leonardo la Milano nu se limitează numai la sculptură. Pe lângă decoraţiuni teatrale, organizarea ceremoniilor de nuntă pentru familia Sforza şi proiectarea veşmintelor, Leonardo participă şi la lucrările în vederea construirii catedralei din Milano şi este numit inginerul-şef al lucrărilor legate de apeductele oraşului. În 1487 pictează “Madona din peşteră” şi în 1495 “Cina cea de taină”.

“Uomo universale”, aşa se vorbea despre Leonardo. Lucru pe care Lodovico Sforza ar fi putut să-l intuiască mai devreme din scrisoarea pe care Leonardo i-a trimis-o ca să-şi ofere serviciile şi în care artistul-savant îi pomeneşte de abilităţile sale din domeniul picturii, sculpturii, arhitecturii, hidromecanicii, în construirea maşinilor de război “imbatabile, perfect camuflate, imposibil de distrus”, planuri de nave “rezistente la orice materiale explozive, foc şi bombardamente cu ghiulele dintre cele mai grele”. Însă în 1499, Familia Sforza este înlăturată de la putere de către regele Ludovic al XII-lea. Leonardo pleacă la Mantua, unde pictează “Portretul Isabellei d’Este”, apoi, în martie 1500, pleacă la Veneţia, unde lucrează ca inginer în armată. Revine la Florenţa peste un an, unde se va ocupa de studiul geometriei. Neglijează pictura, considerând că nu poate atinge perfecţiunea pe care o doreşte. În 1502, este arhitect şi inginer-şef la curtea principelui Cesare Borgia, pe care îl şi însoţeşte în campaniile sale de război. În 1503, începe “Gioconda” şi primeşte comanda pentru “Bătălia de la Anghiari”, pe care n-o va termina niciodată, ocupându-se în acelaşi timp şi de proiectul de deviere a râului Arno. Se întoarce în 1506 la Milano, unde se ocupă tot de proiecte de construire a canalelor. Leonardo rămâne aici încă un an după revenirea familiei Sforza la putere, dar cum Lombardia se lupta cu haosul şi sărăcia, nefiind un timp prielnic pentru artă, Leonardo pleacă la Roma. Aici lucrurile nu merg în favoarea sa, cu un papă care îl desconsidera, Papa Leon al X-lea, şi cu rivalitatea dintre el şi alţi doi titani ai artei renascentiste, Michelangelo şi Rafael. Aşadar face cale întoarsă la Milano, oraşul care îl preţuise întotdeauna. Acolo rămâne până în 1516, când regele Francois I, cuceritorul Lombardiei în 1515, îi face invitaţia de a veni în Franţa, la curtea sa. Leonardo acceptă şi astfel, în 1516, părăseşte Italia în care nu se va mai întoarce niciodată. În Franţa, deşi preţuit, creează destul de puţin, executând cel mult câteva canale de ameliorare. Timpul şi-l va petrece la Castelul Cloux (azi Le Clos-Luce), unde moare pe 2 mai 1519. La vestea morţii artistului, Francois I plânge.

Fără şcoli sau profesori, Leonardo a fost un cunoscător desăvârşit al lucrurilor. De-a lungul vieţii sale a schiţat nenumărate dispozitive tehnice, planuri arhitectonice, desene anatomice, studii ale interiorului corpului omenesc, executate cu rigoare ştiinţifică. Poate tocmai de aceea a afirmat odată: “Motivul pentru care sufletul plânge în momentul morţii este necesitatea de a părăsi această minune care este corpul nostru”. Trăind după principiul libertăţii şi ghidându-se după instinctul său imprevizibil, Leonardo şi-a pus imaginaţia atât în slujba ştiinţei, cât şi a cunoaşterii omului. Om pe care l-a studiat şi în mediile aristocratice, şi în cartierele sărace sau rău famate, pentru a-i surprinde esenţa firii şi pentru a o reda în pictură. După cum el însuşi spune, “arta picturii are caracter divin, sufletul pictorului se transformă după modelul Duhului Sfânt. Cu toată forţa ei infinită se consacră creării unor existenţe diverse: animale, plante, fructe, peisaje, sate, munţi, locuri înspăimântătoare ale temerii şi spaimei, cât şi locuri pline de farmec şi blândeţe…”

Publicat de Silvia Velea
in categoriile Pictura, Artisti
2 comentarii