perspectiva inversă
Perspectiva inversă este o iluzie de percepere a adâncimii spaţiale în care elementele menite să sugereze a treia dimensiune sunt inversate ca proporţii. Astfel, în această perspectivă, planurile mai îndepărtate sunt reprezentate mai mari, iar planurile mai apropiate - mai mici.
Pentru ca perspectiva inversă să fie percepută ca atare, privitorul trebuie să cunoască prin alte mijloace proporţiile reale pentru reprezentările din diferitele planuri ale imaginii. Senzaţia lăsată este de neobişnuit, chiar de confuzie, pentru că imaginea este nefirească pentru percepţia naturală a privitorului, este contrară aşteptărilor sale.
Perspectiva inversă este accentuată dacă privitorul se mişcă în faţa lucrării (sau dacă lucrarea se mişcă în faţa privitorului).
În arta bizantină, perspectiva inversă era folosită pentru a figura un tărâm spiritual, ireal, aflat în afara spaţiului. Planurile erau mărite pe măsură ce se îndepărtau, în loc să le micşoreze. Pentru perioada Renaşterii, una dintre cele mai reprezentative lucrări pentru perspectiva inversă este “Adoraţia Sfintei Treimi”, a lui Dürer.
