“Înger” provine din grecescul angelos, care înseamnă “mesager”. Un înger este, după cum ne arată învăţătura creştină, un trimis al lui Dumnezeu care ia înfăţişare omenească pentru a comunica cu oamenii. Îngerii au în plus faţă de oameni aripile, dar au în minus trupul. Altfel spus, îngerii au doar înfăţişare, nu şi trup.
Una dintre cele mai grăitoare dovezi ale faptului că modelele pictorilor au fost oameni adevăraţi, înfăţişaţi pe pânză exact aşa cum erau în realitate, deşi problemele lor de sănătate nu erau neapărat reprezentative pentru portretul în sine sau pentru scena ilustrată, este adusă de câteva tablouri foarte cunoscute ale unor maeştrii ai picturii.
De exemplu, în “Bătrânul şi nepotul” al lui Ghirlandaio, bunicul din imagine are nişte protuberanţe pe nas. Aceasta hipertrofie a părţii inferioare a nasului a primit nume abia în 1845, respectiv rinofima, şi este o afecţiune a pielii localizată pe nas ca urmare a agravării acneei rozacee. Antibioticele care ar fi putut s-o vindece au fost inventate cu 450 de ani prea târziu pentru subiectul tabloului.
Pe multe plaje din lume au loc festivaluri cu tentă hippie. Aşa a început şi “Burning Man” în 1986, pe Baker Beach din San Francisco. Larry Harvey şi Jerry James, alături de câteva zeci de persoane, au construit un om din lemn şi i-au dat foc (de unde provine şi numele festivalului). Evenimentul s-a repetat în fiecare an, în 1990 ajungându-se la vreo 500 de participanţi. Dată fiind creşterea numărului acestora, spaţiul de desfăşurare devenise impropriu, aşa că autorităţile au intervenit, interzicând desfăşurarea. Organizatorii au hotărât mutarea festivalului în deşertul Black Rock din Nevada. Participarea a crescut substanţial an de an, ajungându-se în 2007 la un număr uluitor: 47097 de oameni. Festivalul a devenit un eveniment socio-artistic impresionant, care se desfăşoară timp de o săptămână.
Frescele din Tassili nu sunt singurele mărturii ale unor culturi preistorice din Sahara. Nu sunt nici măcar singurele mărturii că Sahara a fost cândva un ţinut umed. Dar ele ne îngăduie să ne formăm o imagine despre diferitele tipuri de populaţii care s-au succedat aici pe o perioadă de circa 6000 de ani (cu ocupaţiile, modul de viaţă şi ritualurile lor), inclusiv despre evoluţia faunei şi, implicit, modificarea climei în Sahara.
Cele mai vechi picturi datează, probabil, de la începutul mileniului al VI-lea î.Hr., iar cele mai recente de la începutul erei noastre. Henri Lhote deosebeşte patru mari perioade din care par să facă parte manifestările de artă din Sahara şi anume: perioada vânătorilor sau a bubalului (neoliticul timpuriu); perioada păstorilor de bovidee (neolitic); perioada calului (protoistorică) şi perioada cămilei (începutul erei noastre). În cadrul acestor perioade, cercetătorul francez distinge nu mai puţin de douăsprezece stiluri, intitulate convenţional.
Cu puţin timp înainte de ora închiderii, pe 7 februarie 1845, la British Museum din Londra, un tânăr voinic a sfărâmat în aproape 200 de bucăţi una dintre cele mai faimoase artefacte din lumea antică. Era vorba despre Vasul Barberini, o urnă funerară romană, din ceramică neagră nesmălţuită, considerată una dintre cele mai desăvârşite vase cu ornamente de sticlă în relief, în stilul cameei. Din fericire, o copie făcută acestui vas de către un ceramist britanic, pe nume Josiah Wedgwood, care preţuia mai mult acurateţea imitării operelor de artă clasice decât originalitatea artistică, a slujit la reconstituirea sa în cea mai bună formă. Însă povestea reconstituirii acestui vas, aşa cum se află el acum la British Museum din Londra, este mult mai lungă şi se desfăşoară pe parcursul a mai bine de o sută de ani.
Acesta este un blog colaborativ. Pentru orice sugestie, intrebare, propunere de colaborare etc, va rugam sa ne contactati.